Sinodul s-a deschis oficial la Niceea, in 20 mai 325 si a durat pana la 25 august acelasi an.
La sedinta deschiderii oficiale si la cea de inchidere a asistat insusi imparatul Constantin cel Mare. Sedintele oficiale ale Sinodului s-au tinut in sala de receptie a palatului imperial din Niceea, sub presedintia episcopilor Eustatiu al Antiohiei (324-330) si Alexandru al Alexandriei (313-328).
Parintii intruniti la Niceea au respins invatatura lui Arie si au condamnat-o.
Între cei 318 se aflau nume mari de părinţi ca: Sf. Nicolae din Mira Lichiei, Sf. Spiridon al Trimitundei, Sf. Atanasie cel Mare, Sf. Epifanie al Salaminei, Cuv. Pafnutie cel Mare,…etc, mulţi dintre ei purtând pe trupurile lor urmele încă nevindecate ale persecuţiilor.
Scopul sinodului a fost formularea explicită a credintei despre Sfinta Treime, in opozitie cu invatatura preotului erudit Arie (cca. 256-336) din Alexandria, care sustinea ca Fiul nu este identic dupa fire cu Tatal, fiind subordonat Acestuia ca o cretura de ordin superior a Tatalui.
Prin contribuţia sfântului Atanasie – în acea vreme diacon de Alexandria - sinodul afirmă ca Dumnezeu-Fiul este de o fiinta (homoousis) cu Dumnezeu-Tatal.
Dumnezeu-Unul, Care are o singura fire, exista ca Treime cele "trei ipostase" avind fiecare proprietati unice, personale.
Au fost stabilite primele 7 articole ale Simbolului de credinţă cunoscut sub numele de „Crezul de la Niceea”.
De altfel, sinoadele ulterioare incep cu rostirea Simbolului de la Niceea. Actele sinodului nu s-au pastrat, dar Eusebiu al Cezareii (in scrierea Vita Constantini) face o descriere pe larg a dezbateririlor.
Sinodul promulga 28 de canoane, care prevad, printre altele ca întreaga creştinătate să sărbatorească Paştile in Duminica intai dupa luna plina ce urmeaza echinoctiului de primavara. Daca se intimpla sa cada in acelasi timp cu Pastile iudeilor, crestinii amană sărbatoarea Paştilor in Duminica urmatoare, sau îl sarbatoresc cu o saptamana mai inainte.
Organizarea teritorială a Bisericii s-a hotărât să se facă după provinciile adminstrative ale imperiului, iar la hirotonia unui nou episcop s-a stabilit obligatoriu prezenţa a minim trei episcopi liturgisitori .
Trebuie amintit ca unii sinodali au propus introducerea unui canon pentru observarea celibatului, nu numai de catre episcopi, ci si de preoti si diaconi.
Până atunci episcopii se puteau alege şi dintre clericii căsătoriţi însă pentru înalta responsabilitate a treptei episcopale, s-a hotărât ca aceştia să fie aleşi doar dintre monahi sau preoţii necăsătoriţi.
Impotriva propunerii episcopului Sf. Osiu al Cordobei, ca pe viitor preotii si diaconii sa nu mai aiba dreptul de a locui cu sotiile lor, s-a ridicat vestitul eremit, episcopul Pafnutie al Tebaidei de Sus, in Egipt, care a aparat cinstea si vrednicia Tainei casatoriei. Sinodul a ramas la vechiul uz, ca cei casatoriti o singura data, inaintea hirotoniei, sa-si poata duce mai de parte viata impreuna cu sotiile lor, si numai cei hirotoniti ca celiba tari sa nu mai aiba dreptul sa incheie o casatorie.
Crezul niceean:
1. Cred intru unul Dumnezeu, Tatal Atottiitorul, Facatorul cerului si al pamantului, vazutelor tuturor si nevazutelor.
2. Si intru unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.,, Unul Nascut, carele din Tatal s.-a nascut mai inainte de toti vecii. Lumina din lumina, Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat nascut, nu facut, cel ce este de o fiinta cu Tatal, prin carele toate s-au facut.
3. Carele pentru noi, oamenii, si pentru a noastra mantuire: S-a pogorat din ceruri si s-a intrupat de la Duhul Sfant si din Maria Fecioara si s-a facut om.
4. Si s-a rastignit pentru noi in zilele lui Pilat din Pont a patimit si s-a ingropat.
5. Si a inviat a treia zi, dupa Scripturi.
6. Si s-a inaltat la ceruri si sade de-a dreapta Tatalui..
7. Si iarasi va sa vina cu slava, sa judece viii si mortii, a caruia imparatie nu va avea sfârşit.
domingo, 31 de mayo de 2009
sábado, 30 de mayo de 2009
Ni antigua ni moderna, es la Fe de la Iglesia, es nuestra Fe.
Un amigo me comentaba el otro día, desde su inocente ignorancia, que la Iglesia Ortodoxa es “como muy anticuada”. La primera reacción fue la sonrisa la segunda, ya más tarde, la reflexión que viene muy bien ante la celebración del Domingo de los Padres del I Concilio Ecuménico.
Partimos de la base de que la Iglesia es el cuerpo de Cristo, del cual somos nosotros los miembros y Él es nuestra Cabeza. Partimos también de que nuestra fe es la de los Apóstoles, que recibieron los Santos Padres iluminados por Dios y que fue confirmada por los Concilios Ecuménicos de los cuales fue el primero el de Nicea. Y también partimos de que es el Espíritu Santo el que alienta, vivifica y santifica a la Iglesia.
Todo ello lo vivimos en la historia y de la misma manera que los Padres de Nicea lo vivieron en el S. IV nosotros lo vivimos en el XXI, más nuestra fe es la misma. ¿Qué es entonces lo que cambia? Cambiamos los hombres, cambia el mundo… Nuestra fe permanece inmutable.
Más a lo largo de la Historia de la Iglesia, siempre se han levantado voces en contra de esta Fe, las voces de los que querían introducir cambios en ella. Estas voces siempre han sido silenciadas por la voz del Espíritu Santo que ha hablado por medio de los Concilios. Así fueron acalladas las voces de Arrio, Sabelio, Nestorio…
¿Y en nuestros días? No creamos que ha pasado el peligro, pues Nuestro Señor nos pide en el Evangelio que estemos siempre vigilantes en contra de aquellos que disfrazados de corderos no son más que lobos que quieren destrozar el rebaño.
Principalmente se nos presentan diversas voces en contra de lo que dice la Fe Ortodoxa:
a) La primera es la del Ecumenismo que niega que la Iglesia Ortodoxa sea la Única Iglesia de Cristo, La Iglesia Una, Santa Católica y Apostólica concediendo el titulo de Iglesia a aquellos que desgraciadamente están en el error. Esta teología errónea se ha manifestado en la llamada teología de las “ramas enfermas de la Iglesia” por ejemplo, o en aquellos que aceptan la idea de la “unidad en la diversidad”.
Partimos de la base de que la Iglesia es el cuerpo de Cristo, del cual somos nosotros los miembros y Él es nuestra Cabeza. Partimos también de que nuestra fe es la de los Apóstoles, que recibieron los Santos Padres iluminados por Dios y que fue confirmada por los Concilios Ecuménicos de los cuales fue el primero el de Nicea. Y también partimos de que es el Espíritu Santo el que alienta, vivifica y santifica a la Iglesia.
Todo ello lo vivimos en la historia y de la misma manera que los Padres de Nicea lo vivieron en el S. IV nosotros lo vivimos en el XXI, más nuestra fe es la misma. ¿Qué es entonces lo que cambia? Cambiamos los hombres, cambia el mundo… Nuestra fe permanece inmutable.
Más a lo largo de la Historia de la Iglesia, siempre se han levantado voces en contra de esta Fe, las voces de los que querían introducir cambios en ella. Estas voces siempre han sido silenciadas por la voz del Espíritu Santo que ha hablado por medio de los Concilios. Así fueron acalladas las voces de Arrio, Sabelio, Nestorio…
¿Y en nuestros días? No creamos que ha pasado el peligro, pues Nuestro Señor nos pide en el Evangelio que estemos siempre vigilantes en contra de aquellos que disfrazados de corderos no son más que lobos que quieren destrozar el rebaño.
Principalmente se nos presentan diversas voces en contra de lo que dice la Fe Ortodoxa:
a) La primera es la del Ecumenismo que niega que la Iglesia Ortodoxa sea la Única Iglesia de Cristo, La Iglesia Una, Santa Católica y Apostólica concediendo el titulo de Iglesia a aquellos que desgraciadamente están en el error. Esta teología errónea se ha manifestado en la llamada teología de las “ramas enfermas de la Iglesia” por ejemplo, o en aquellos que aceptan la idea de la “unidad en la diversidad”.
b) Se presenta también el llamado “filetismo” dentro de la Iglesia Ortodoxa y que aparece principalmente después de la caída del Imperio Otomano. Este nacionalismo es una aberración en contra de la catolicidad de la Iglesia que algunos encierran dentro de las fronteras nacionales y en contra de lo que nos dice San Pablo:
“Porque no hay diferencia entre judío y griego, pues el mismo que es Señor de todos, es rico para con todos los que le invocan.” (Romanos 10:12)
“Ya no hay judío ni griego; no hay esclavo ni libre; no hay varón ni mujer; porque todos vosotros sois uno en Cristo Jesus.” (Gálatas 3:28)
Uno no es mejor ortodoxo por ser griego, ruso o rumano, ni los verdaderos ortodoxos son los rusos o los búlgaros. Todos pertenecemos a una misma Iglesia Ortodoxa, incluidos los españoles, y no se puede identificar esta con un país en concreto poniendo a los demás en una segunda categoría.
No podemos pensar que la Iglesia Ortodoxa es solamente la propia de los países de Oriente porque entonces los de Occidente no tendríamos derecho a entrar en ella. La Iglesia se extiende de Oriente a Occidente, es Católica, o sea, universal y los Santos Apóstoles después del glorioso día de Pentecostés la extendieron hasta los confines de la tierra conocida por entonces: Santiago y San Pablo hasta el España en Occidente y Santo Tomás hasta la India en el Oriente. Por esto mismo la Iglesia no ha de perder nunca su carácter misionero de anunciar esta fe a todos los hombres iluminando a aquellos que están en el error.
Cuando algunos sacerdotes vienen de sus países de origen pretenden dedicarse sólo a los de su nacionalidad. Yo les plantearía esta cuestión: ¿Y no necesitan los españoles también la salvación, no necesitan conocer nuestra fe ortodoxa? Este punto está muy relacionado también con lo anterior ya que bueno, si son españoles han de ser católicos como por ejemplo un serbio ha de ser ortodoxo y como son católicos ya conocen a Cristo. Sí pero están en el error y también necesitan ser salvados.
c) Se tiende también a hacer cuestión de fe aquello que solamente es administrativo siendo esto un poco peligroso. Me explico. La división en distintas jurisdicciones es algo meramente de organización y así se hizo en la antigüedad cuando la administración de la Iglesia se dividió en las partes del Imperio por aquella época: Roma, Constantinopla, Alejandría y Antioquía, organizándola en patriarcados, metropolías y diócesis. Los Obispos que estaban al frente de cada unidad no eran unos más que otros en su dignidad episcopal sino simplemente se daba una preferencia en cuanto a la organización. El Obispo de la diócesis más pequeña de Capadocia era igual en su episcopado al Obispo de Constantinopla ya que la sede no añadía nada a su dignidad episcopal. y dentro de esta organización el Obispo era el primero del Sínodo ya que la Iglesia no es piramidal sino sinodal.
Hoy se pueden ver influencias extrañas en algunas partes de la Iglesia. Nuestra Iglesia sigue siendo sinodal: están los sínodos locales, diocesanos y los sínodos de las distintas Iglesias y la última referencia para un cristiano ortodoxo es el Santo Sínodo de la Iglesia a la que pertenece y en ultima instancia el Concilio Ecuménico que es la máxima expresión de esta sinodalidad de la Iglesia. No hemos de confundir la precedencia de honor con la autoridad o la infalibilidad en las decisiones personales.
Un obispo puede caer en la herejía, de la misma manera que puede caer un sacerdote o un laico y porque el obispo o el patriarca caiga en la herejía no quiere decir que con él caiga toda la iglesia a él encomendada, a no ser que suscriban también su error. Por ello el Obispo, Metropolita, o Patriarca esta supeditado al Sínodo y todos al Concilio Ecuménico.
d) dentro de la Iglesia se alzan a veces otras voces que se dejan llevar por el pensamiento o las modas occidentales, influenciadas por el pensamiento de algunos sectores protestantes o católicos, en cuestiones como por ejemplo el sacerdocio femenino que no han de tomarse ni tan siquiera en consideración ya que pueden tenerlas algunos miembros de la Iglesia en países en los que predominen estas confesiones como por ejemplo los Estados Unidos y gracias a Dios no tienen ninguna relevancia. No hay ningún argumento en la tradición ni en la Sagrada Escritura para ello y desde luego la Iglesia no está para satisfacer las pretensiones de las feministas tal y como ha sucedido entre los anglicanos y luteranos.
Preguntaba un día a un grupo de mujeres ortodoxas sobre este tema, de diversos países y edades, algunas de ellas con formación universitaria y la contestación fue unánime: “Padre usted está loco, como dice San Pablo ‘la mujer calle en la Iglesia’ ¡Cada uno tenemos nuestro sitio!”
El mismo San Pablo, en contra la acusación de machismo, argumentada por estas pseudoteólogas feministas católicas y protestantes menciona a Febe, a quien llama prostatis (presidente) de la iglesia de Cencreas (Rom 16,15). De María, Trifena, Trifosa y Pérside dice que «han trabajado mucho en el Señor», utilizando el mismo verbo griego (kopiao) que usa para definir su trabajo pastoral o el de sus colaboradores (Rom 16,6-12). Más nunca aparece ninguna como presbítera o epíscopa. Si así lo hubiera querido Dios lo hubiera dispuesto, ya que el papel de la mujer en la Iglesia y en la sociedad cristiana cambia radicalmente con respecto a su situación con respecto al mundo judío y pagano.
De Cristo a los Apóstoles, de los Apóstoles a los Padres, de los Padres a nosotros. 2000 años ha permanecido viva nuestra fe. Surgieron de la Verdad las herejías como surge la cizaña en medio de los campos de trigo, mas a su debido tiempo todas han sido extirpadas y como la cizaña, arrojadas al fuego. Nuestra santa Ortodoxa ha de brillar, hoy más que nunca, como faro luminoso que atraiga a Cristo a tantos hombres y mujeres que se encuentran en medio de la oscuridad del error y la desesperación. No somos un club selecto de salvados, no hemos de ocultar esta luz debajo del celemín sino ponerla en alto para que ilumine a todos.
No es antigua ni moderna, es nuestra Fe y fuera de ella no hay más que oscuridad y tiniebla. Ésta es la Fe de la Iglesia, esta es la Fe Ortodoxa.
viernes, 29 de mayo de 2009
El Concilio de Nicea y la divinidad de Cristo
Hay quienes sostienen que la fe cristiana en la divinidad de Cristo se originó en el Concilio de Nicea, afirman en su error que Cristo habría sido sólo un hombre y el citado Concilio lo habría divinizado.La finalidad principal del primer Concilio ecuménico, reunido en Nicea en el año 325, fue juzgar acerca de la ortodoxia o heterodoxia de la doctrina de Arrio, quien negaba la divinidad de Cristo. El Concilio de Nicea condenó el arrianismo y compuso un Credo de gran valor dogmático. Ese Credo, completado por el II Concilio Ecuménico (Constantinopla I, año 381) es proclamado todos los días solemnemente en la Liturgia de la Iglesia Ortodoxa.
Es obvio que el Concilio de Nicea no divinizó a Jesucristo: en primer lugar, porque Jesucristo ya era Dios y un Concilio no puede divinizar a nadie; y en segundo lugar, porque la divinidad de Cristo formaba parte de la fe cristiana desde el comienzo.
Muchos pasajes del Nuevo Testamento afirman explícitamente la divinidad de Cristo, por ejemplo Juan 1,1: "En el principio era el Logos, y el Logos estaba en Dios, y el Logos era Dios". Y más adelante dice Juan 1,15: "Y el Logos se hizo carne y habitó entre nosotros". Es un hecho cierto que el Evangelio de Juan fue redactado en el siglo I, entre otras cosas por el hallazgo del papiro Ryland.
Además, todo el Nuevo Testamento supone implícitamente la divinidad de Cristo. Aquí no puedo desarrollar este argumento, por lo cual me limito a señalar que el título de “Señor”, que el Nuevo Testamento atribuye a Jesús en numerosísimas ocasiones, afirma implícitamente su divinidad. No alude a un señorío cualquiera, sino que se refiere al señorío sin igual del mismo Dios. Como escribe San Pablo: “[hay] un solo Señor, Jesucristo, por quien son todas las cosas y por el cual somos nosotros” (1 Corintios 8,6).
Arrio negó la divinidad del Hijo porque prefirió la filosofía platónica a la Divina Revelación. El Concilio de Nicea rechazó su doctrina al afirmar que el Hijo es "consustancial al Padre" (expresión traducida erróneamente cuando se dice "de la misma naturaleza que el Padre"). Al hacer esto, el Concilio no enseñó una verdad nueva, sino que expresó con precisión teológica la fe cristiana de siempre y profundizó su comprensión.
Se trata de un caso claro de desarrollo auténtico de la doctrina cristiana. Este fenómeno se ha dado a lo largo de toda la historia de la Iglesia: la Divina Revelación nos fue dada de una vez para siempre en Jesucristo; pero la Iglesia, bajo la guía del Espíritu Santo, va comprendiendo cada vez mejor esta verdad infinita que supera nuestra capacidad intelectual. Así el Espíritu Santo conduce a la Iglesia hasta la verdad completa. El desarrollo doctrinal no es pues innovación ni corrupción, sino la explicitación gradual del contenido implícito de la Revelación.
Cine ne va da noua aripile Duhului…?
“Când rândunelele nu prea mai au mâncare şi vine vremea rece, ele se duc în ţările calde, unde este mult soare şi multă hrană. O rândunică zboară pe sus, cercetând aerul şi arătând calea, şi restul stolului o urmează. Când sufletele noastre nu prea mai au hrană în lumea materialnică, şi când se apropie frigul morţii - o, se află vreo rândunică ca aceea, ca să ne ducă într-un loc cald, unde să fie multă căldură duhovnicească şi hrană duhovnicească? Există vreun asemenea loc? O, există vreo astfel de rândunică?
În afara Bisericii Creştine, nu se află nimeni care să ne poată da la aceasta, nici un fel de răspuns demn de încredere. Biserica singură cunoaşte aceasta, şi cunoaşte cu adevărat. Ea a văzut acea parte a Raiului după care tânjesc sufletele noastre în amurgul îngheţat al acestei vieţi pământeşti. Ea a văzut şi această rândunică binecuvântată, cea dintâi care să zboare către acel loc mult dorit, risipind întunericul, croind drum prin văzduhul greoi dintre pământ şi cer, cu aripile ei puternice, deschizând calea pentru stolul din spatele ei. În afară de aceasta, Biserica de pe pământ îţi poate mărturisi despre stoluri de rândunele fără de număr care au urmat prima Rândunea, şi au plecat împreună cu ea spre ţara binecuvântată, ţara îmbelşugată de toate lucrurile cele bune - ţara primăverii celei veşnice.
Veţi vedea de aici că, prin această Rândunică mântuitoare, mă gândesc la Domnul nostru Iisus Hristos Cel Inălţat. Nu a spus El Însuşi că El este Calea? Nu a spus El Însuşi Apostolilor: “Mă duc să vă gătesc loc … şi vă voi … lua la Mine” (Ioan 14:2-3)? Şi nu le-a spus El înainte de aceasta: “Iar Eu, când Mă voi înălţa de pe pământ, îi voi trage pe toţi la Mine” (Ioan 12:32)? Ceea ce a spus El Însuşi a început să se împlinească câteva săptămâni mai târziu, şi a continuat să se împlinească până în zilele noastre şi se va împlini până la sfârşitul veacurilor. Adică: fiind începătorul primei zidiri a lumii, El este şi începătorul celei de a doua zidiri, sau reînnoirea binecuvântată a celei vechi.
Păcatul a tăiat aripile lui Adam şi cele ale tuturor urmaşilor săi, şi toţi s-au îndepărtat de Dumnezeu, au slăbit în credinţă şi au fost orbiţi de ţărâna din care au fost zidite trupurile lor. Hristos, ca Adam cel Nou, primul Om, Întâiul Născut între oameni, a fost cel dintâi care să Se înalţe la cer pe aripi duhovniceşti, către tronul slavei şi puterii veşnice, despicând calea spre cer şi deschizând toate porţile cerului următorilor Lui cu aripile lor duhovniceşti - aşa cum vulturul deschide calea puilor săi; precum rândunica merge înainte, arătând stolului calea şi tăind rezistenţa mare a aerului. “Cine-mi va da mie aripi ca de porumbel, ca să zbor şi să mă odihnesc” (Psalm 54:6), a strigat psalmistul la necaz înaintea venirii lui Hristos.
De ce? El însuşi explică: “Inima mea s-a tulburat întru mine şi frica morţii a căzut peste mine; teamă şi cutremur au venit asupra mea şi m-a acoperit întunericul” (Psalm 54:4-5). Un asemenea înţeles cumplit al fricii de moarte şi groază de existenţă în pustiurile vieţii acesteia trebuie, ca un coşmar greu, să apese întreaga lume care are judecată, lumea cinstită înaintea lui Hristos. “Cine-mi va da mie aripi de porumbel ca să zbor din viaţa aceasta?” - aceasta trebuie să fie întrebarea pusă de multe suflete nobile şi sensibile. Dar încotro vei zbura, o, suflete păcătos? Mai poţi, ca într-un vis, să mai simţi locul acela de căldură şi lumină de unde ai fost izgonit?
Iată, porţile s-au închis după plecarea voastră, şi acolo au fost aşezaţi heruvimi cu săbii de foc, ca să vă oprească venirea voastră. Iată, păcatul v-a tăiat aripile voastre - nu aripile de pasăre ci aripile Dumnezeieşti - şi v-a trimis cu hotărâre spre pământ. Este nevoie de cineva, care mai întâi să vă slobozească de greutatea păcatului, să vă spele şi să vă facă să staţi drept. Şi apoi cineva trebuie să vă sădească şi să vă hrănească aripi noi în voi, ca să puteţi zbura. Apoi aveţi nevoie de cineva, de cineva foarte puternic, care să-i ţină deoparte pe îngerii cu săbii de foc, ca să vă lase pe voi să treceţi spre ţara voastră slăvită. În cele din urmă, aveţi nevoie de cineva care să afle milă pentru voi de la Ziditorul vostru îndurerat, pentru ca El să vă primească din nou în pământurile ţării Sale fără de moarte. Acest “cineva” nu era cunoscut lumii pre-creştine. El S-a arătat ca Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Fiul Dumnezeului Celui viu.
Din iubire pentru voi, El S-a pogorât din cer şi a venit pe pământ, luând haină trupească, a fost prins de dragul vostru, întemniţaţilor, a suferit sudoare şi îngheţ, a îndurat foame şi sete, Şi-a dat faţa ca să fie scuipată şi trupul Său ca să fie bătut în cuie pe Cruce, S-a aşezat în mormânt ca leş, a coborât în iad ca să strice o închisoare mai rea decât viaţa aceasta, care vă aştepta pe voi după plecarea din trup - şi toate astea pentru a vă mântui pe voi din murdăria păcatului, şi v-a aşezat pe picioarele voastre. El a înviat din morţi, ca prin aceasta să vă dea aripi pentru zborul la cer, şi în cele din urmă S-a înălţat la cer pentru a vă deschide calea şi a vă duce în locaşul îngerilor. Nu trebuie acum să oftaţi cu cutremur şi groază ca Împăratul David, nici nu trebuie să doriţi “aripi de porumbel“, căci a venit Vulturul, şi a arătat şi despărţit drumul în două.
Voi trebuie numai să creşteţi aripile duhovniceşti care vi s-au dat la botez întru numele Lui, şi să doriţi cu toată tăria să vă urcaţi acolo unde S-a urcat El. El a făcut nouăzeci şi nouă la sută din tot ceea ce vă trebuie pentru mântuirea voastră; nu vă veţi osteni să faceţi unu la sută cât a rămas pentru mântuirea voastră; şi aceasta când, pentru voi, “vi se va da cu bogăţie intrarea în veşnica împărăţie a Domnului nostru şi Mântuitorului Iisus Hristos ” (II Petru 1:11)?
Înălţarea Domnului de la pământ la cer este la fel de neaşteptată pentru oameni ca şi pogorârea Lui din cer pe pământ şi naşterea Lui în trup care s-a săvârşit spre a Se întoarce la îngeri. Care întâmplare din viaţa Sa nu reprezintă ceva fără de asemănare şi neaşteptat de neasemuit pentru lume? Aşa cum îngerii urmăreau cu uimire cum Dumnezeu, la prima zidire, a despărţit lumina de întuneric şi apa de uscat, cum El a aşezat stelele pe tăria cerului, şi cum a făcut plantele şi animalele din ţărână şi la urmă a făcut omul, dându-i suflet viu, tot aşa fiecare dintre noi trebuie să privim cu uimire faptele vieţii Mântuitorului, începând cu minunata Bunavestire a Preasfintei Fecioare de către Arhanghelul Gavriil în Nazaret, şi până la capăt, cu scopul Înălţării Sale minunate pe Muntele Măslinilor.
La prima vedere, totul este neaşteptat, dar, când se fac conştienţi de planul pentru rânduirea mântuirii noastre, toţi oamenii cu judecată trebuie să strige de bucurie şi să aducă slavă puterii lui Dumnezeu, înţelepciunii Sale şi iubirii Sale pentru oameni. Nu poţi desprinde nici măcar o singură întâmplare mare din viaţa lui Hristos fără să strice întregul, aşa cum nu poţi tăia braţul sau piciorul omului fără să-l mutilezi, sau să muţi luna de pe bolta cerească sau să distrugi o parte a miriadelor de stele, fără să aduci stricăciune rânduielii şi frumuseţii cerurilor.
Aşa că nu te gândi să spui: “Nu era necesar ca Domnul să Se înalţe la cer!” Când unii dintre iudei au fost siliţi să recunoască adevărul şi să strige: “Toate le-a făcut bine!” (Marcu 7:37), cum putem noi, care suntem botezaţi în numele Lui, să nu credem că tot ceea ce a făcut El, a făcut bine: plănuind şi rânduind cu mare înţelepciune. Şi Înălţarea Lui este de asemenea bună, a plănuit şi a rânduit cu mare înţelepciune, aşa cum sunt şi Întruparea Lui, Botezul, Schimbarea la Faţă şi Învierea. “Vă este de folos ca să Mă duc Eu” (Ioan 16:7), a spus Domnul ucenicilor Săi. Vedeţi cum El rânduieşte şi face tot ce este cel mai bine pentru oameni? Fiecare cuvânt şi lucrare a Lui are ca scop binele nostru.
Înălţarea Lui este bunul nemărginit pentru noi toţi. Dacă nu ar fi aşa, El nu S-ar fi înălţat. Dar să ne oprim asupra Înălţării însăşi, aşa cum o istoriseşte Evanghelistul Luca în cele două cărţi: Evanghelia sa şi Faptele Apostolilor. Domnul a spus ucenicilor Săi: “Aşa este scris şi aşa trebuie să pătimească Hristos şi să învieze din morţi a treia zi.” Cine a scris aceasta? Duhul Sfânt a scris aceasta, în sfătuirea din lăuntrul Sfintei Treimi şi prin prooroci şi înainte văzători, “în Legea lui Moise, şi în prooroci, şi în psalmi”. Domnul socoteşte că aceste cărţi sunt de preţ în măsura în care acestea spuseseră mai dinainte ce urma să I se întâmple Lui. Acolo s-a proorocit şi aici s-a împlinit.
Acolo erau duhuri şi lucruri de mare preţ; aici e viaţă şi adevăr. “Apoi El le-a deschis mintea ca să poată pricepe Scripturile”. Deschiderea minţii lor este o minune la fel ca şi învierea din morţi, căci sub vălul gros al păcatului înţelegerea omenească se află în întunericul mormântului: citeşte şi nu înţelege; se uită dar nu vede; aude dar nu înţelege. Cine se uitase şi citise cuvintele Scripturii mai mult decât cărturarii din Ierusalim - dar cine a văzut cel mai puţin în cuvintele pe care le citeau? De aceea, de ce nu a ridicat Domnul vălul gros de pe minţile lor, ca să înţeleagă şi ei ca şi Apostolii? De ce aceştia doreau aceasta pe când aceia nu? Pentru că, în timp ce cărturarii şi bătrânii spuneau despre El: “Omul acesta este păcătos”, şi aşteptau un prilej ca să-L omoare, Apostolii au spus: “Doamne la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii celei veşnice” (Ioan 6:68).
Domnul deschide mintea pentru înţelegere numai acelora care doresc aceasta; El dă apa vieţii numai celor însetaţi, şi El Se arată numai celor care Îl caută cu dorinţă arzătoare. “Aşa este scris şi aşa trebuie să pătimească …” Dacă Scripturile ar fi fost scrise de oameni obişnuiţi, din înţelegerea lor omenească, nu s-ar fi făcut referiri la Fiul lui Dumnezeu în aceste scrieri, nici nu s-ar fi grăbit să se împlinească. Dar scrierile proorocilor au fost lucrarea Duhului Sfânt, şi Dumnezeu, credincios lui Însuşi şi făgăduinţelor Sale, L-a trimis pe Fiul Său, Cel Unul Născut să împlinească aceste făgăduinţe. “Aşa trebuie să pătimească”, a spus Cel Care vede întreaga lume zidită de la un capăt la celălalt, tot aşa cum omul vede o pagină scrisă, care se află în faţa lui. Apoi, când Înţeleptul spune că trebuia să se întâmple, nu sunt orbii de râs când ei spun că nu era nevoie să se întâmple? Trebuia să se întâmple: Domnul trebuia să sufere în vremelnicie, ca să se bucure în veşnicie. Şi El a trebuit să învie din nou, pentru ca noi să înviem prin El la viaţa cea veşnică.
“Şi să se propovăduiască în numele Său pocăinţa spre iertarea păcatelor la toate neamurile, începând de la Ierusalim.” (Sf. Marcu, în Evanghelia sa, spune aceasta cu alte cuvinte: “Propovăduiţi Evanghelia la toată făptura.” “Toată făptura” înseamnă “toţi oamenii”. Grigorie Dialogul spune într-o omilie (XXIX, despre Marcu 16:14-20): “Omul are ceva asemenea cu toată zidirea. Cu piatra el are aceeaşi fiinţă; cu lemnul, viaţa; cu animalele, simţurile; cu îngerii, priceperea … Aşadar, prin “Toată făptura” noi trebuie să înţelegem “omul”.)
Dacă Domnul Iisus nu ar fi suferit şi nu ar fi murit pentru păcatele noastre, cine dintre noi ar fi ştiut că păcatul este o otravă aducătoare de moarte? Şi dacă El nu ar fi înviat, cine dintre noi, ar mai avea nădejde, descoperind cât de cumplit este păcatul? Pocăinţa nu ar fi de nici un folos, nici iertarea nu ar fi cu putinţă. Căci pocăinţa este legată de suferinţă, şi iertarea cu învierea prin puterea Dumnezeiască. Prin pocăinţă, omul cel vechi, îmbolnăvit de păcat moare şi coboară în mormânt, şi prin iertare, omul cel nou se naşte la viaţă nouă. Iată, cele mai minunate veşti pentru toate popoarele pământului, încep la Ierusalim. Ceea ce Arhanghelul Gavriil, slujitorul Atotvăzătorului, a spus dreptului Iosif în cuvintele proorocului: “El va mântui poporul Său de păcatele lor” (Matei 1:21), este întărit de către Stăpânul Însuşi, cu experienţa celui în suferinţă şi dreptatea biruitorului.
Dar de ce se spune: “începând de la Ierusalim”? Pentru că marea Jertfă a fost adusă în Ierusalim pentru întreaga omenire, şi pentru că acolo a strălucit lumina Învierii deasupra mormântului. Atunci, în sens tainic - dacă Ierusalimul reprezintă mintea omului - este limpede că pocăinţa şi smerenia trebuie să înceapă cu înţelegerea, şi de aici să cuprindă lăuntrul omului în întregime.
Mândria minţii l-a aruncat pe Satan în iad; mândria minţii i-a îndepărtat pe Adam şi Eva de Dumnezeu; mândria minţii i-a împins pe farisei şi pe cărturari să-L ucidă pe Domnul. Mândria minţii este cel mai mare câmp al păcatului până în ziua de astăzi. Dacă mintea omului nu îngenunchează înaintea lui Hristos, atunci genunchii lui nu se vor pleca. Cel care a început să-şi liniştească mintea cu pocăinţa, a început să-şi tămăduiască şi rana cea mai adâncă.
“Voi sunteţi martorii acestora.” Martorii căror lucruri? Martorii suferinţelor Domnului, martorii slăvitei Sale Învieri, martorii trebuinţei pocăinţei, martorii adevărului iertării păcatelor. Domnul a spus Apostolului Pavel, când acesta îl schimbase din prigonitor în Apostolul Său: “Căci spre aceasta M-am arătat ţie: ca să te rânduiesc slujitor şi martor, şi al celor ce ai văzut” (Fapte 26:16). Şi Apostolul Petru spune oamenilor, în prima sa predică, după pogorârea Duhului Sfânt: “Dumnezeu a înviat pe Acest Iisus, Căruia noi toţi suntem martori” (Fapte 2:32). Apostolul Ioan spune de asemenea: “Ce … am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre au pipăit … vă vestim şi vouă” (I Ioan 1:1,3).
Apostolii au fost atunci, martori cu ochii lor ai predicilor însufleţite ale lui Hristos, ai minunilor Sale şi a toate cele ce s-au întâmplat în timpul vieţii Sale pământeşti - ale tuturor acestora pe care se întemeiază mântuirea noastră. Ei au auzit şi au văzut şi au împărtăşit Adevărul. Aceştia au fost cei dintâi care au fost luaţi în vasul mântuirii din potopul păcatului, astfel încât şi aceştia să ia şi pe alţii la bord şi să se mântuiască. Minţile lor au fost scuturate de mândrie, şi inimile lor au fost curăţate de patimi. Domnul Însuşi le-a arătat aceasta: “Acum voi sunteţi curaţi, pentru cuvântul pe care vi l-am spus” (Ioan 15:3). Deci, ei nu au fost numai martori ai tuturor faptelor celor ce puteau fi văzute, auzite, cercetate şi pipăite, referitor la Cuvântul lui Dumnezeu, ci au fost şi martorii regenerării şi reînnoirii omului prin pocăinţă şi curăţirii de păcat.
Evanghelia s-a desfăşurat nu numai înaintea ochilor şi urechilor lor, ci şi în lăuntrul lor, în inimile şi minţile lor. O întreagă revoluţie a inimii şi a minţii s-a înfăptuit în ei în vremea celor trei ani de ucenicie pe lângă Hristos. Această revoluţie stătea în moartea dureroasă a omului celui vechi din ei, şi naşterea şi mai dureroasă a omului celui nou. Câte dureri de moarte au răbdat sufletele lor până când în sfârşit, regenerate şi strălucitoare de lumină, au putut striga: “Ştim că am trecut de la moarte la viaţă” (I Ioan 3:14)? Câtă vreme a trebuit, câtă osteneală, şovăială, frică, chinuire, rătăcire, cugetare şi cercetare - până ce ei s-au făcut mărturisitori credincioşi ai suferinţei morţii şi Învierii trupeşti ai Domnului Iisus, ca şi ai suferinţei, morţii şi învierii lor duhovniceşti?
Totuşi, la vremea aceea, Apostolii nu erau destul de sporiţi şi statorniciţi duhovniceşte. Şi aşa Domnul continua să-i îndrume ca ucenici, încurajându-i în clipa plecării cu cuvintele: “Nu vă voi lăsa orfani” (Ioan 14:18). De aceea El a rămas cu ei vreme de patruzeci de zile după Învierea Sa, arătându-Se viu prin multe “semne doveditoare … şi vorbind cele despre împărăţia lui Dumnezeu”. Şi de aceea, El a făgăduit în cele din urmă să trimită pe Duhul Sfânt, tăria din cer.
“Şi i-a dus afară până spre Betania şi, ridicându-Şi mâinile, i-a binecuvântat. Şi pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi S-a înălţat la cer”. Ce despărţire de pământ măreaţă şi emoţionantă! De pe Muntele Măslinilor, de sub care fusese adus iarăşi la viaţa aceasta vremelnică, Domnul cel Înviat S-a înălţat spre înălţimile nesfârşite ale vieţii veşnice. El nu S-a înălţat la stele, ci deasupra lor; El nu S-a înălţat la îngeri, ci deasupra lor; nu la puterile cereşti, ci deasupra lor; deasupra tuturor cetelor nemuritoare, cereşti, deasupra tuturor sălaşurilor cereşti ale îngerilor şi ale celor drepţi; sus, mult mai sus de ochii heruvimilor, chiar către tronul Tatălui ceresc, către altarul tainic al Sfintei şi de Viaţă Dătătoarei Treimi.
Măsura acestor înălţimi nu există în lumea zidită; poate că singurul lucru cu care se poate asemăna în direcţia opusă, stă în adâncurile în care l-a aruncat mândria pe Lucifer, cel lepădat de Dumnezeu; sunt adâncimile în care Lucifer a dorit să arunce întreaga omenire. Domnul Iisus ne-a mântuit din această stricăciune fără de sfârşit şi, în locul adâncimilor acestei prăpăstii, El ne-a ne-a ridicat pe noi la înălţimile Dumnezeieşti ale cerului.
El ne-a înviat pe noi pentru două pricini : mai întâi, pentru că El a înviat ca om în trup, aşa cum suntem noi; şi în al doilea rând, pentru că El nu a înviat pentru El ci pentru noi, ca să ne deschidă calea spre pacea cu Dumnezeu. Înălţându-Se în trupul Său cel înviat, pe care oamenii l-au ucis şi l-au îngropat în mormânt, El a binecuvântat cu mâinile care purtau rănile cuielor. O Doamne prea binecuvântate, cât de mare este mila Ta! Istoria venirii Tale în lume a început cu binecuvântare, şi se sfârşeşte cu binecuvântare. Vestind venirea Ta în lume, Arhanghelul Gavriil a intrat la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu cu cuvintele: “Bucură-ta, ceea ce eşti plină de har … Binecuvântată eşti tu între femei!” (Luca 1:28).
Şi acum, când Tu Îţi iei rămas bun de la cei care Te-au primit pe Tine, Tu Îţi întinzi mâinile binecuvântându-i îmbelşugat. O, Preabinecuvântatule între oameni! O Izvorule haric de binecuvântări! Binecuvântează-ne şi pe noi, aşa cum i-ai binecuvântat pe Apostolii Tăi!
“Şi privind ei, pe când El mergea la cer, iată doi bărbaţi au stat lângă ei, îmbrăcaţi în haine albe, care au şi zis: “Bărbaţi galileieni, de ce staţi privind la cer? Acest Iisus care S-a înălţat de la voi la cer, astfel va şi veni, precum L-aţi văzut mergând la cer.” Cei doi bărbaţi în veşminte albe sunt doi din cetele îngerilor nevăzuţi care L-au însoţit pe Domnul lor de la pământ la cer, aşa cum odinioară L-au însoţit din cer pe pământ la zămislirea Sa în Nazaret şi la naşterea Sa în Betleem.
La Înălţarea Sa, doi dintre ei, după rânduiala lui Dumnezeu, s-au făcut văzuţi privirii omeneşti, ca să dea vestire ucenicilor. Această vestire era foarte trebuincioasă pentru ei, căci aceştia s-ar fi putut simţi singuri şi părăsiţi după plecarea Mântuitorului. “Acest Iisus care S-a înălţat de la noi la cer, astfel va şi veni.” Aceasta este vestirea lui Hristos prin cei doi îngeri ai Săi. Vedeţi lărgimea iubirii Domnului pentru oameni? Chiar la vremea Înălţării Sale la cer, către tronul slavei Dumnezeului Celui în Treime, El nu Se gândeşte la Sine, nici la slava Sa după toată umilirea, nici la odihna după muncile Sale cele grele de pe pământ, ci la ucenicii Săi care au rămas în urmă pe pământ. Deşi El Însuşi le-a dat lor sfătuire şi încurajare îmbelşugată, El le trimite îngerii Lui, ca să le dea lor mai multă mângâiere şi bucurie. Deşi El făgăduise să trimită Duhul, Mângâietorul, şi deşi El Însuşi le spusese: “Nu vă voi lăsa orfani; voi veni la voi” (Ioan 14:18). De fapt El face mai mult decât făgăduise: El le arată îngeri din cer, vestitorii şi slujitorii Săi, mai întâi ca să-i lămurească de puterea Sa şi, apoi, ca să reînnoiască, prin buzele îngerilor, făgăduinţa că El va veni din nou la ei. El face tot ce este cu putinţă ca să ia de la ei frica şi durerea, şi ca să-i sporească cu îndrăzneală şi bucurie.
“Atunci ei s-au închinat Lui şi s-au întors la Ierusalim cu bucurie mare”. Ei s-au închinat Domnului Atotputernic cu duhul şi cu trupul, ca semn al smereniei şi ascultării lor. Această închinăciune a lor înseamnă: Facă-se voia Ta, O Doamne Atotputernic! Şi ei s-au întors de la Muntele Măslinilor la Ierusalim, aşa cum li se poruncise. Ei nu s-au întors cu tristeţe, ci “cu bucurie mare”. Ei ar fi fost mâhniţi dacă Domnul ar fi plecat de la ei în vreun alt chip. Dar această plecare era o nouă şi măreaţă arătare pentru ei.
El nu a dispărut din priveliştea lor în oricare chip, ca să meargă oriunde, ci S-a înălţat la cer întru slavă şi putere. Astfel s-au împlinit în chip desluşit cuvintele Sale prooroceşti despre această întâmplare, tot aşa cum s-au împlinit acelea despre pătimirea şi Învierea Sa. Şi mintea Apostolilor s-a deschis, ca să priceapă ceea ce spusese El: “Şi nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer” (Ioan 3:13); şi încă ceva ce spusese El ucenicilor în chip de întrebare (când se miraseră ei de cuvintele Lui despre pâinea care va veni din cer): “Dacă veţi vedea pe Fiul Omului suindu-Se acolo unde era mai înainte?” (Ioan 6:62). - şi iarăşi: “Ieşit-am de la Tatăl şi am venit în lume; iarăşi las lumea şi Mă duc la Tatăl” (Ioan 16:28).
Întunericul neştiinţei toarnă frică şi tulburare în suflet, dar lumina cunoaşterii adevărului toarnă în suflet bucurie, şi dă putere şi încredere. Ucenicii se aflaseră în frică şi tulburare când Domnul le-a vorbit despre moartea şi Învierea Sa. Dar când ei L-au văzut înviat şi viu, “s-au bucurat”. Ucenicii trebuie să fi fost iarăşi cu frică şi tulburare când Domnul le-a vorbit despre Înălţarea Sa la cer şi despărţirea de ei. Dar când aceasta se petrecea înaintea ochilor lor, după cum fusese proorocit, ei s-au umplut de “bucurie mare”.
Frica lor s-a destrămat, şovăiala lor a dispărut, tulburarea lor a zburat de la ei, şi în locul acestora toate s-a aflat adeverirea - o adeverire frumoasă, luminoasă; şi din adeverire au căpătat putere şi bucurie. Acum ei ştiau precis că Domnul şi Învăţătorul lor Se pogorâse din cer, pentru că acum El Se înălţase la cer; şi că El a fost trimis de către Tatăl, pentru că El Se întorsese acum la Tatăl; şi că El este Atotputernic în cer aşa cum a fost şi pe pământ, căci îngerii Îl înconjoară şi fac Voia Lui.
De această cunoaştere sigură era acum legată credinţa sigură că El va veni din nou, nu oricum, ci întru putere şi slavă, aşa cum le spusese El de multe ori, şi îngerii Lui repetau acum făgăduinţa. Deci, pentru ei nu rămăsese nimic altceva decât să-I împlinească poruncile cu râvnă. El le poruncise să rămână în Ierusalim şi să aştepte “putere de sus”. Cu bucurie mare şi deplin îndreptăţită, şi cu credinţa mare că această “putere de sus” va coborî peste ei, aceştia s-au întors în Ierusalim. “Şi erau toată vremea în templu, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu”. În altă parte se spune că toţi aceştia, într-un cuget, stăruiau în rugăciune (Fapte 1:14). În cele din urmă ei văzuseră şi aflaseră că nu-şi puteau abate inimile şi minţile de la Domnul care se depărtase din priveliştea lor, dar care era, din pricina aceasta, sădit cu şi mai multă hotărâre în sufletele lor.
El s-a sălăşluit în inimile lor cu putere şi slavă, şi strigau lăudându-L şi binecuvântându-L pe Domnul. Şi aşa El a fost din nou cu ei mai degrabă decât se aşteptaseră ei. El nu S-a întors în chip văzut ochilor lor, ci ca să Se sălăşluiască în sufletele lor. El nu a venit singur în sufletele lor, ci a venit împreună cu Tatăl, căci spusese celor care Îl iubeau pe El: “Eu şi Tatăl Meu … vom veni la el şi vom face locaş la el” (Ioan 14:23). Numai Duhul Sfânt trebuia să Se pogoare şi să-Şi facă locaş în ei, ca ei să fie bărbaţi desăvârşiţi, în care să fie reînnoit chipul şi asemănarea Dumnezeului Celui în Treime. Aceasta trebuiau aştepte ei în Ierusalim. Şi au aşteptat până a venit. Zece zile mai târziu, Duhul Sfânt S-a pogorât, “putere de sus”, peste această cea dintâi biserică Creştină, ca să nu plece din Biserica lui Hristos până în zilele noastre, şi până la sfârşitul veacurilor.
Îl lăudăm şi-L binecuvântăm pe Domnul care, prin Înălţarea Sa, ne-a deschis mintea ca să pricepem şi să vedem calea şi scopul vieţii noastre.
Lăudăm şi binecuvântăm pe Tatăl, care răspunde iubirii noastre pentru Fiul cu iubirea Lui, şi Îşi face locaşul său, împreună cu Fiul, întru toţi cei care ţin şi mărturisesc poruncile Domnului.
Şi în toată vremea Îl păstrăm în minte pe Tatăl şi pe Fiul, lăudându-I şi binecuvântându-I - întocmai ca Apostolii din cetatea Ierusalimului - aşteptând putere de sus: Duhul, Mângâietorul - ca să vină peste noi: Cel Care vine peste noi toţi la Botezul nostru, dar care pleacă de la noi pentru păcatele noastre.
Fie ca să se reînnoiască în noi omul cel întreg, cel ceresc; să ne învrednicim, întocmai ca Apostolii, să primim binecuvântarea Domnului nostru Iisus Hristos Cel slăvit şi înălţat, căruia I Se cuvine slava şi lauda, dimpreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt - Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi-n vecii vecilor. Amin.”
(Din: Sfantul Nicolae Velimirovici, “Predici”, Editura Ileana, 2006)
În afara Bisericii Creştine, nu se află nimeni care să ne poată da la aceasta, nici un fel de răspuns demn de încredere. Biserica singură cunoaşte aceasta, şi cunoaşte cu adevărat. Ea a văzut acea parte a Raiului după care tânjesc sufletele noastre în amurgul îngheţat al acestei vieţi pământeşti. Ea a văzut şi această rândunică binecuvântată, cea dintâi care să zboare către acel loc mult dorit, risipind întunericul, croind drum prin văzduhul greoi dintre pământ şi cer, cu aripile ei puternice, deschizând calea pentru stolul din spatele ei. În afară de aceasta, Biserica de pe pământ îţi poate mărturisi despre stoluri de rândunele fără de număr care au urmat prima Rândunea, şi au plecat împreună cu ea spre ţara binecuvântată, ţara îmbelşugată de toate lucrurile cele bune - ţara primăverii celei veşnice.
Veţi vedea de aici că, prin această Rândunică mântuitoare, mă gândesc la Domnul nostru Iisus Hristos Cel Inălţat. Nu a spus El Însuşi că El este Calea? Nu a spus El Însuşi Apostolilor: “Mă duc să vă gătesc loc … şi vă voi … lua la Mine” (Ioan 14:2-3)? Şi nu le-a spus El înainte de aceasta: “Iar Eu, când Mă voi înălţa de pe pământ, îi voi trage pe toţi la Mine” (Ioan 12:32)? Ceea ce a spus El Însuşi a început să se împlinească câteva săptămâni mai târziu, şi a continuat să se împlinească până în zilele noastre şi se va împlini până la sfârşitul veacurilor. Adică: fiind începătorul primei zidiri a lumii, El este şi începătorul celei de a doua zidiri, sau reînnoirea binecuvântată a celei vechi.
Păcatul a tăiat aripile lui Adam şi cele ale tuturor urmaşilor săi, şi toţi s-au îndepărtat de Dumnezeu, au slăbit în credinţă şi au fost orbiţi de ţărâna din care au fost zidite trupurile lor. Hristos, ca Adam cel Nou, primul Om, Întâiul Născut între oameni, a fost cel dintâi care să Se înalţe la cer pe aripi duhovniceşti, către tronul slavei şi puterii veşnice, despicând calea spre cer şi deschizând toate porţile cerului următorilor Lui cu aripile lor duhovniceşti - aşa cum vulturul deschide calea puilor săi; precum rândunica merge înainte, arătând stolului calea şi tăind rezistenţa mare a aerului. “Cine-mi va da mie aripi ca de porumbel, ca să zbor şi să mă odihnesc” (Psalm 54:6), a strigat psalmistul la necaz înaintea venirii lui Hristos.
De ce? El însuşi explică: “Inima mea s-a tulburat întru mine şi frica morţii a căzut peste mine; teamă şi cutremur au venit asupra mea şi m-a acoperit întunericul” (Psalm 54:4-5). Un asemenea înţeles cumplit al fricii de moarte şi groază de existenţă în pustiurile vieţii acesteia trebuie, ca un coşmar greu, să apese întreaga lume care are judecată, lumea cinstită înaintea lui Hristos. “Cine-mi va da mie aripi de porumbel ca să zbor din viaţa aceasta?” - aceasta trebuie să fie întrebarea pusă de multe suflete nobile şi sensibile. Dar încotro vei zbura, o, suflete păcătos? Mai poţi, ca într-un vis, să mai simţi locul acela de căldură şi lumină de unde ai fost izgonit?
Iată, porţile s-au închis după plecarea voastră, şi acolo au fost aşezaţi heruvimi cu săbii de foc, ca să vă oprească venirea voastră. Iată, păcatul v-a tăiat aripile voastre - nu aripile de pasăre ci aripile Dumnezeieşti - şi v-a trimis cu hotărâre spre pământ. Este nevoie de cineva, care mai întâi să vă slobozească de greutatea păcatului, să vă spele şi să vă facă să staţi drept. Şi apoi cineva trebuie să vă sădească şi să vă hrănească aripi noi în voi, ca să puteţi zbura. Apoi aveţi nevoie de cineva, de cineva foarte puternic, care să-i ţină deoparte pe îngerii cu săbii de foc, ca să vă lase pe voi să treceţi spre ţara voastră slăvită. În cele din urmă, aveţi nevoie de cineva care să afle milă pentru voi de la Ziditorul vostru îndurerat, pentru ca El să vă primească din nou în pământurile ţării Sale fără de moarte. Acest “cineva” nu era cunoscut lumii pre-creştine. El S-a arătat ca Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Fiul Dumnezeului Celui viu.
Din iubire pentru voi, El S-a pogorât din cer şi a venit pe pământ, luând haină trupească, a fost prins de dragul vostru, întemniţaţilor, a suferit sudoare şi îngheţ, a îndurat foame şi sete, Şi-a dat faţa ca să fie scuipată şi trupul Său ca să fie bătut în cuie pe Cruce, S-a aşezat în mormânt ca leş, a coborât în iad ca să strice o închisoare mai rea decât viaţa aceasta, care vă aştepta pe voi după plecarea din trup - şi toate astea pentru a vă mântui pe voi din murdăria păcatului, şi v-a aşezat pe picioarele voastre. El a înviat din morţi, ca prin aceasta să vă dea aripi pentru zborul la cer, şi în cele din urmă S-a înălţat la cer pentru a vă deschide calea şi a vă duce în locaşul îngerilor. Nu trebuie acum să oftaţi cu cutremur şi groază ca Împăratul David, nici nu trebuie să doriţi “aripi de porumbel“, căci a venit Vulturul, şi a arătat şi despărţit drumul în două.
Voi trebuie numai să creşteţi aripile duhovniceşti care vi s-au dat la botez întru numele Lui, şi să doriţi cu toată tăria să vă urcaţi acolo unde S-a urcat El. El a făcut nouăzeci şi nouă la sută din tot ceea ce vă trebuie pentru mântuirea voastră; nu vă veţi osteni să faceţi unu la sută cât a rămas pentru mântuirea voastră; şi aceasta când, pentru voi, “vi se va da cu bogăţie intrarea în veşnica împărăţie a Domnului nostru şi Mântuitorului Iisus Hristos ” (II Petru 1:11)?
Înălţarea Domnului de la pământ la cer este la fel de neaşteptată pentru oameni ca şi pogorârea Lui din cer pe pământ şi naşterea Lui în trup care s-a săvârşit spre a Se întoarce la îngeri. Care întâmplare din viaţa Sa nu reprezintă ceva fără de asemănare şi neaşteptat de neasemuit pentru lume? Aşa cum îngerii urmăreau cu uimire cum Dumnezeu, la prima zidire, a despărţit lumina de întuneric şi apa de uscat, cum El a aşezat stelele pe tăria cerului, şi cum a făcut plantele şi animalele din ţărână şi la urmă a făcut omul, dându-i suflet viu, tot aşa fiecare dintre noi trebuie să privim cu uimire faptele vieţii Mântuitorului, începând cu minunata Bunavestire a Preasfintei Fecioare de către Arhanghelul Gavriil în Nazaret, şi până la capăt, cu scopul Înălţării Sale minunate pe Muntele Măslinilor.
La prima vedere, totul este neaşteptat, dar, când se fac conştienţi de planul pentru rânduirea mântuirii noastre, toţi oamenii cu judecată trebuie să strige de bucurie şi să aducă slavă puterii lui Dumnezeu, înţelepciunii Sale şi iubirii Sale pentru oameni. Nu poţi desprinde nici măcar o singură întâmplare mare din viaţa lui Hristos fără să strice întregul, aşa cum nu poţi tăia braţul sau piciorul omului fără să-l mutilezi, sau să muţi luna de pe bolta cerească sau să distrugi o parte a miriadelor de stele, fără să aduci stricăciune rânduielii şi frumuseţii cerurilor.
Aşa că nu te gândi să spui: “Nu era necesar ca Domnul să Se înalţe la cer!” Când unii dintre iudei au fost siliţi să recunoască adevărul şi să strige: “Toate le-a făcut bine!” (Marcu 7:37), cum putem noi, care suntem botezaţi în numele Lui, să nu credem că tot ceea ce a făcut El, a făcut bine: plănuind şi rânduind cu mare înţelepciune. Şi Înălţarea Lui este de asemenea bună, a plănuit şi a rânduit cu mare înţelepciune, aşa cum sunt şi Întruparea Lui, Botezul, Schimbarea la Faţă şi Învierea. “Vă este de folos ca să Mă duc Eu” (Ioan 16:7), a spus Domnul ucenicilor Săi. Vedeţi cum El rânduieşte şi face tot ce este cel mai bine pentru oameni? Fiecare cuvânt şi lucrare a Lui are ca scop binele nostru.
Înălţarea Lui este bunul nemărginit pentru noi toţi. Dacă nu ar fi aşa, El nu S-ar fi înălţat. Dar să ne oprim asupra Înălţării însăşi, aşa cum o istoriseşte Evanghelistul Luca în cele două cărţi: Evanghelia sa şi Faptele Apostolilor. Domnul a spus ucenicilor Săi: “Aşa este scris şi aşa trebuie să pătimească Hristos şi să învieze din morţi a treia zi.” Cine a scris aceasta? Duhul Sfânt a scris aceasta, în sfătuirea din lăuntrul Sfintei Treimi şi prin prooroci şi înainte văzători, “în Legea lui Moise, şi în prooroci, şi în psalmi”. Domnul socoteşte că aceste cărţi sunt de preţ în măsura în care acestea spuseseră mai dinainte ce urma să I se întâmple Lui. Acolo s-a proorocit şi aici s-a împlinit.
Acolo erau duhuri şi lucruri de mare preţ; aici e viaţă şi adevăr. “Apoi El le-a deschis mintea ca să poată pricepe Scripturile”. Deschiderea minţii lor este o minune la fel ca şi învierea din morţi, căci sub vălul gros al păcatului înţelegerea omenească se află în întunericul mormântului: citeşte şi nu înţelege; se uită dar nu vede; aude dar nu înţelege. Cine se uitase şi citise cuvintele Scripturii mai mult decât cărturarii din Ierusalim - dar cine a văzut cel mai puţin în cuvintele pe care le citeau? De aceea, de ce nu a ridicat Domnul vălul gros de pe minţile lor, ca să înţeleagă şi ei ca şi Apostolii? De ce aceştia doreau aceasta pe când aceia nu? Pentru că, în timp ce cărturarii şi bătrânii spuneau despre El: “Omul acesta este păcătos”, şi aşteptau un prilej ca să-L omoare, Apostolii au spus: “Doamne la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii celei veşnice” (Ioan 6:68).
Domnul deschide mintea pentru înţelegere numai acelora care doresc aceasta; El dă apa vieţii numai celor însetaţi, şi El Se arată numai celor care Îl caută cu dorinţă arzătoare. “Aşa este scris şi aşa trebuie să pătimească …” Dacă Scripturile ar fi fost scrise de oameni obişnuiţi, din înţelegerea lor omenească, nu s-ar fi făcut referiri la Fiul lui Dumnezeu în aceste scrieri, nici nu s-ar fi grăbit să se împlinească. Dar scrierile proorocilor au fost lucrarea Duhului Sfânt, şi Dumnezeu, credincios lui Însuşi şi făgăduinţelor Sale, L-a trimis pe Fiul Său, Cel Unul Născut să împlinească aceste făgăduinţe. “Aşa trebuie să pătimească”, a spus Cel Care vede întreaga lume zidită de la un capăt la celălalt, tot aşa cum omul vede o pagină scrisă, care se află în faţa lui. Apoi, când Înţeleptul spune că trebuia să se întâmple, nu sunt orbii de râs când ei spun că nu era nevoie să se întâmple? Trebuia să se întâmple: Domnul trebuia să sufere în vremelnicie, ca să se bucure în veşnicie. Şi El a trebuit să învie din nou, pentru ca noi să înviem prin El la viaţa cea veşnică.
“Şi să se propovăduiască în numele Său pocăinţa spre iertarea păcatelor la toate neamurile, începând de la Ierusalim.” (Sf. Marcu, în Evanghelia sa, spune aceasta cu alte cuvinte: “Propovăduiţi Evanghelia la toată făptura.” “Toată făptura” înseamnă “toţi oamenii”. Grigorie Dialogul spune într-o omilie (XXIX, despre Marcu 16:14-20): “Omul are ceva asemenea cu toată zidirea. Cu piatra el are aceeaşi fiinţă; cu lemnul, viaţa; cu animalele, simţurile; cu îngerii, priceperea … Aşadar, prin “Toată făptura” noi trebuie să înţelegem “omul”.)
Dacă Domnul Iisus nu ar fi suferit şi nu ar fi murit pentru păcatele noastre, cine dintre noi ar fi ştiut că păcatul este o otravă aducătoare de moarte? Şi dacă El nu ar fi înviat, cine dintre noi, ar mai avea nădejde, descoperind cât de cumplit este păcatul? Pocăinţa nu ar fi de nici un folos, nici iertarea nu ar fi cu putinţă. Căci pocăinţa este legată de suferinţă, şi iertarea cu învierea prin puterea Dumnezeiască. Prin pocăinţă, omul cel vechi, îmbolnăvit de păcat moare şi coboară în mormânt, şi prin iertare, omul cel nou se naşte la viaţă nouă. Iată, cele mai minunate veşti pentru toate popoarele pământului, încep la Ierusalim. Ceea ce Arhanghelul Gavriil, slujitorul Atotvăzătorului, a spus dreptului Iosif în cuvintele proorocului: “El va mântui poporul Său de păcatele lor” (Matei 1:21), este întărit de către Stăpânul Însuşi, cu experienţa celui în suferinţă şi dreptatea biruitorului.
Dar de ce se spune: “începând de la Ierusalim”? Pentru că marea Jertfă a fost adusă în Ierusalim pentru întreaga omenire, şi pentru că acolo a strălucit lumina Învierii deasupra mormântului. Atunci, în sens tainic - dacă Ierusalimul reprezintă mintea omului - este limpede că pocăinţa şi smerenia trebuie să înceapă cu înţelegerea, şi de aici să cuprindă lăuntrul omului în întregime.
Mândria minţii l-a aruncat pe Satan în iad; mândria minţii i-a îndepărtat pe Adam şi Eva de Dumnezeu; mândria minţii i-a împins pe farisei şi pe cărturari să-L ucidă pe Domnul. Mândria minţii este cel mai mare câmp al păcatului până în ziua de astăzi. Dacă mintea omului nu îngenunchează înaintea lui Hristos, atunci genunchii lui nu se vor pleca. Cel care a început să-şi liniştească mintea cu pocăinţa, a început să-şi tămăduiască şi rana cea mai adâncă.
“Voi sunteţi martorii acestora.” Martorii căror lucruri? Martorii suferinţelor Domnului, martorii slăvitei Sale Învieri, martorii trebuinţei pocăinţei, martorii adevărului iertării păcatelor. Domnul a spus Apostolului Pavel, când acesta îl schimbase din prigonitor în Apostolul Său: “Căci spre aceasta M-am arătat ţie: ca să te rânduiesc slujitor şi martor, şi al celor ce ai văzut” (Fapte 26:16). Şi Apostolul Petru spune oamenilor, în prima sa predică, după pogorârea Duhului Sfânt: “Dumnezeu a înviat pe Acest Iisus, Căruia noi toţi suntem martori” (Fapte 2:32). Apostolul Ioan spune de asemenea: “Ce … am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre au pipăit … vă vestim şi vouă” (I Ioan 1:1,3).
Apostolii au fost atunci, martori cu ochii lor ai predicilor însufleţite ale lui Hristos, ai minunilor Sale şi a toate cele ce s-au întâmplat în timpul vieţii Sale pământeşti - ale tuturor acestora pe care se întemeiază mântuirea noastră. Ei au auzit şi au văzut şi au împărtăşit Adevărul. Aceştia au fost cei dintâi care au fost luaţi în vasul mântuirii din potopul păcatului, astfel încât şi aceştia să ia şi pe alţii la bord şi să se mântuiască. Minţile lor au fost scuturate de mândrie, şi inimile lor au fost curăţate de patimi. Domnul Însuşi le-a arătat aceasta: “Acum voi sunteţi curaţi, pentru cuvântul pe care vi l-am spus” (Ioan 15:3). Deci, ei nu au fost numai martori ai tuturor faptelor celor ce puteau fi văzute, auzite, cercetate şi pipăite, referitor la Cuvântul lui Dumnezeu, ci au fost şi martorii regenerării şi reînnoirii omului prin pocăinţă şi curăţirii de păcat.
Evanghelia s-a desfăşurat nu numai înaintea ochilor şi urechilor lor, ci şi în lăuntrul lor, în inimile şi minţile lor. O întreagă revoluţie a inimii şi a minţii s-a înfăptuit în ei în vremea celor trei ani de ucenicie pe lângă Hristos. Această revoluţie stătea în moartea dureroasă a omului celui vechi din ei, şi naşterea şi mai dureroasă a omului celui nou. Câte dureri de moarte au răbdat sufletele lor până când în sfârşit, regenerate şi strălucitoare de lumină, au putut striga: “Ştim că am trecut de la moarte la viaţă” (I Ioan 3:14)? Câtă vreme a trebuit, câtă osteneală, şovăială, frică, chinuire, rătăcire, cugetare şi cercetare - până ce ei s-au făcut mărturisitori credincioşi ai suferinţei morţii şi Învierii trupeşti ai Domnului Iisus, ca şi ai suferinţei, morţii şi învierii lor duhovniceşti?
Totuşi, la vremea aceea, Apostolii nu erau destul de sporiţi şi statorniciţi duhovniceşte. Şi aşa Domnul continua să-i îndrume ca ucenici, încurajându-i în clipa plecării cu cuvintele: “Nu vă voi lăsa orfani” (Ioan 14:18). De aceea El a rămas cu ei vreme de patruzeci de zile după Învierea Sa, arătându-Se viu prin multe “semne doveditoare … şi vorbind cele despre împărăţia lui Dumnezeu”. Şi de aceea, El a făgăduit în cele din urmă să trimită pe Duhul Sfânt, tăria din cer.
“Şi i-a dus afară până spre Betania şi, ridicându-Şi mâinile, i-a binecuvântat. Şi pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi S-a înălţat la cer”. Ce despărţire de pământ măreaţă şi emoţionantă! De pe Muntele Măslinilor, de sub care fusese adus iarăşi la viaţa aceasta vremelnică, Domnul cel Înviat S-a înălţat spre înălţimile nesfârşite ale vieţii veşnice. El nu S-a înălţat la stele, ci deasupra lor; El nu S-a înălţat la îngeri, ci deasupra lor; nu la puterile cereşti, ci deasupra lor; deasupra tuturor cetelor nemuritoare, cereşti, deasupra tuturor sălaşurilor cereşti ale îngerilor şi ale celor drepţi; sus, mult mai sus de ochii heruvimilor, chiar către tronul Tatălui ceresc, către altarul tainic al Sfintei şi de Viaţă Dătătoarei Treimi.
Măsura acestor înălţimi nu există în lumea zidită; poate că singurul lucru cu care se poate asemăna în direcţia opusă, stă în adâncurile în care l-a aruncat mândria pe Lucifer, cel lepădat de Dumnezeu; sunt adâncimile în care Lucifer a dorit să arunce întreaga omenire. Domnul Iisus ne-a mântuit din această stricăciune fără de sfârşit şi, în locul adâncimilor acestei prăpăstii, El ne-a ne-a ridicat pe noi la înălţimile Dumnezeieşti ale cerului.
El ne-a înviat pe noi pentru două pricini : mai întâi, pentru că El a înviat ca om în trup, aşa cum suntem noi; şi în al doilea rând, pentru că El nu a înviat pentru El ci pentru noi, ca să ne deschidă calea spre pacea cu Dumnezeu. Înălţându-Se în trupul Său cel înviat, pe care oamenii l-au ucis şi l-au îngropat în mormânt, El a binecuvântat cu mâinile care purtau rănile cuielor. O Doamne prea binecuvântate, cât de mare este mila Ta! Istoria venirii Tale în lume a început cu binecuvântare, şi se sfârşeşte cu binecuvântare. Vestind venirea Ta în lume, Arhanghelul Gavriil a intrat la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu cu cuvintele: “Bucură-ta, ceea ce eşti plină de har … Binecuvântată eşti tu între femei!” (Luca 1:28).
Şi acum, când Tu Îţi iei rămas bun de la cei care Te-au primit pe Tine, Tu Îţi întinzi mâinile binecuvântându-i îmbelşugat. O, Preabinecuvântatule între oameni! O Izvorule haric de binecuvântări! Binecuvântează-ne şi pe noi, aşa cum i-ai binecuvântat pe Apostolii Tăi!
“Şi privind ei, pe când El mergea la cer, iată doi bărbaţi au stat lângă ei, îmbrăcaţi în haine albe, care au şi zis: “Bărbaţi galileieni, de ce staţi privind la cer? Acest Iisus care S-a înălţat de la voi la cer, astfel va şi veni, precum L-aţi văzut mergând la cer.” Cei doi bărbaţi în veşminte albe sunt doi din cetele îngerilor nevăzuţi care L-au însoţit pe Domnul lor de la pământ la cer, aşa cum odinioară L-au însoţit din cer pe pământ la zămislirea Sa în Nazaret şi la naşterea Sa în Betleem.
La Înălţarea Sa, doi dintre ei, după rânduiala lui Dumnezeu, s-au făcut văzuţi privirii omeneşti, ca să dea vestire ucenicilor. Această vestire era foarte trebuincioasă pentru ei, căci aceştia s-ar fi putut simţi singuri şi părăsiţi după plecarea Mântuitorului. “Acest Iisus care S-a înălţat de la noi la cer, astfel va şi veni.” Aceasta este vestirea lui Hristos prin cei doi îngeri ai Săi. Vedeţi lărgimea iubirii Domnului pentru oameni? Chiar la vremea Înălţării Sale la cer, către tronul slavei Dumnezeului Celui în Treime, El nu Se gândeşte la Sine, nici la slava Sa după toată umilirea, nici la odihna după muncile Sale cele grele de pe pământ, ci la ucenicii Săi care au rămas în urmă pe pământ. Deşi El Însuşi le-a dat lor sfătuire şi încurajare îmbelşugată, El le trimite îngerii Lui, ca să le dea lor mai multă mângâiere şi bucurie. Deşi El făgăduise să trimită Duhul, Mângâietorul, şi deşi El Însuşi le spusese: “Nu vă voi lăsa orfani; voi veni la voi” (Ioan 14:18). De fapt El face mai mult decât făgăduise: El le arată îngeri din cer, vestitorii şi slujitorii Săi, mai întâi ca să-i lămurească de puterea Sa şi, apoi, ca să reînnoiască, prin buzele îngerilor, făgăduinţa că El va veni din nou la ei. El face tot ce este cu putinţă ca să ia de la ei frica şi durerea, şi ca să-i sporească cu îndrăzneală şi bucurie.
“Atunci ei s-au închinat Lui şi s-au întors la Ierusalim cu bucurie mare”. Ei s-au închinat Domnului Atotputernic cu duhul şi cu trupul, ca semn al smereniei şi ascultării lor. Această închinăciune a lor înseamnă: Facă-se voia Ta, O Doamne Atotputernic! Şi ei s-au întors de la Muntele Măslinilor la Ierusalim, aşa cum li se poruncise. Ei nu s-au întors cu tristeţe, ci “cu bucurie mare”. Ei ar fi fost mâhniţi dacă Domnul ar fi plecat de la ei în vreun alt chip. Dar această plecare era o nouă şi măreaţă arătare pentru ei.
El nu a dispărut din priveliştea lor în oricare chip, ca să meargă oriunde, ci S-a înălţat la cer întru slavă şi putere. Astfel s-au împlinit în chip desluşit cuvintele Sale prooroceşti despre această întâmplare, tot aşa cum s-au împlinit acelea despre pătimirea şi Învierea Sa. Şi mintea Apostolilor s-a deschis, ca să priceapă ceea ce spusese El: “Şi nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer” (Ioan 3:13); şi încă ceva ce spusese El ucenicilor în chip de întrebare (când se miraseră ei de cuvintele Lui despre pâinea care va veni din cer): “Dacă veţi vedea pe Fiul Omului suindu-Se acolo unde era mai înainte?” (Ioan 6:62). - şi iarăşi: “Ieşit-am de la Tatăl şi am venit în lume; iarăşi las lumea şi Mă duc la Tatăl” (Ioan 16:28).
Întunericul neştiinţei toarnă frică şi tulburare în suflet, dar lumina cunoaşterii adevărului toarnă în suflet bucurie, şi dă putere şi încredere. Ucenicii se aflaseră în frică şi tulburare când Domnul le-a vorbit despre moartea şi Învierea Sa. Dar când ei L-au văzut înviat şi viu, “s-au bucurat”. Ucenicii trebuie să fi fost iarăşi cu frică şi tulburare când Domnul le-a vorbit despre Înălţarea Sa la cer şi despărţirea de ei. Dar când aceasta se petrecea înaintea ochilor lor, după cum fusese proorocit, ei s-au umplut de “bucurie mare”.
Frica lor s-a destrămat, şovăiala lor a dispărut, tulburarea lor a zburat de la ei, şi în locul acestora toate s-a aflat adeverirea - o adeverire frumoasă, luminoasă; şi din adeverire au căpătat putere şi bucurie. Acum ei ştiau precis că Domnul şi Învăţătorul lor Se pogorâse din cer, pentru că acum El Se înălţase la cer; şi că El a fost trimis de către Tatăl, pentru că El Se întorsese acum la Tatăl; şi că El este Atotputernic în cer aşa cum a fost şi pe pământ, căci îngerii Îl înconjoară şi fac Voia Lui.
De această cunoaştere sigură era acum legată credinţa sigură că El va veni din nou, nu oricum, ci întru putere şi slavă, aşa cum le spusese El de multe ori, şi îngerii Lui repetau acum făgăduinţa. Deci, pentru ei nu rămăsese nimic altceva decât să-I împlinească poruncile cu râvnă. El le poruncise să rămână în Ierusalim şi să aştepte “putere de sus”. Cu bucurie mare şi deplin îndreptăţită, şi cu credinţa mare că această “putere de sus” va coborî peste ei, aceştia s-au întors în Ierusalim. “Şi erau toată vremea în templu, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu”. În altă parte se spune că toţi aceştia, într-un cuget, stăruiau în rugăciune (Fapte 1:14). În cele din urmă ei văzuseră şi aflaseră că nu-şi puteau abate inimile şi minţile de la Domnul care se depărtase din priveliştea lor, dar care era, din pricina aceasta, sădit cu şi mai multă hotărâre în sufletele lor.
El s-a sălăşluit în inimile lor cu putere şi slavă, şi strigau lăudându-L şi binecuvântându-L pe Domnul. Şi aşa El a fost din nou cu ei mai degrabă decât se aşteptaseră ei. El nu S-a întors în chip văzut ochilor lor, ci ca să Se sălăşluiască în sufletele lor. El nu a venit singur în sufletele lor, ci a venit împreună cu Tatăl, căci spusese celor care Îl iubeau pe El: “Eu şi Tatăl Meu … vom veni la el şi vom face locaş la el” (Ioan 14:23). Numai Duhul Sfânt trebuia să Se pogoare şi să-Şi facă locaş în ei, ca ei să fie bărbaţi desăvârşiţi, în care să fie reînnoit chipul şi asemănarea Dumnezeului Celui în Treime. Aceasta trebuiau aştepte ei în Ierusalim. Şi au aşteptat până a venit. Zece zile mai târziu, Duhul Sfânt S-a pogorât, “putere de sus”, peste această cea dintâi biserică Creştină, ca să nu plece din Biserica lui Hristos până în zilele noastre, şi până la sfârşitul veacurilor.
Îl lăudăm şi-L binecuvântăm pe Domnul care, prin Înălţarea Sa, ne-a deschis mintea ca să pricepem şi să vedem calea şi scopul vieţii noastre.
Lăudăm şi binecuvântăm pe Tatăl, care răspunde iubirii noastre pentru Fiul cu iubirea Lui, şi Îşi face locaşul său, împreună cu Fiul, întru toţi cei care ţin şi mărturisesc poruncile Domnului.
Şi în toată vremea Îl păstrăm în minte pe Tatăl şi pe Fiul, lăudându-I şi binecuvântându-I - întocmai ca Apostolii din cetatea Ierusalimului - aşteptând putere de sus: Duhul, Mângâietorul - ca să vină peste noi: Cel Care vine peste noi toţi la Botezul nostru, dar care pleacă de la noi pentru păcatele noastre.
Fie ca să se reînnoiască în noi omul cel întreg, cel ceresc; să ne învrednicim, întocmai ca Apostolii, să primim binecuvântarea Domnului nostru Iisus Hristos Cel slăvit şi înălţat, căruia I Se cuvine slava şi lauda, dimpreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt - Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi-n vecii vecilor. Amin.”
(Din: Sfantul Nicolae Velimirovici, “Predici”, Editura Ileana, 2006)
miércoles, 27 de mayo de 2009
LOS NUEVOS DIOSES
Todavía tengo clavados en los oídos los himnos de anoche que se prolongaron hasta bien entrada la madrugada.
En una larga procesión, cientos de personas hondeaban banderas y estandartes en medio de cánticos de victoria.
Corrían las libaciones, y de todas partes de la ciudad en medio de luminarias acudían al lugar elegido para celebrar la sinaxis…
Hermosa descripción que podría ser la de piadosos cristianos reunidos en vigilia nocturna para celebrar la solemne fiesta de la Ascensión. Pero no, no es así, ya que el que convoca es el dios futbol, el nuevo opio del pueblo que idiotiza, atonta y embrutece.
Mejor sería decir que se dedicaron ha fastidiar al prójimo, porque el futbol da derecho a todo, incluso a desvelar a base de tocar el pito.
Que la turba y sus banderas se desmandaron gritando y berreando a placer.
Que borrachos se dedicaron a destrozar el mobiliario urbano y una de las plazas emblemáticas de la ciudad se salvó por el despliegue de la policía nacional.
Padre, no va a verlo? No, pues mañana gane quien gane yo seguiré levantándome por la mañana, iré a la Iglesia rogando que por lo menos seamos tres para poder celebrar la Liturgia, la panadera me cobrará el pan, en el supermercado tendré que pagar, seguiré pasando un muy apurado fin de mes. Gracias a Dios pierdan o ganen, ganen o pierdan, hoy es la gloriosa fiesta de la Asunción del Señor y cuando llegue a casa me comeré, lleno de alegría, mi huevo pintado de rojo y mi trozo de Kosonac.
La pena es que miles de corazones no se alegrarán por esta fiesta, ni se alegran por la Salvación, ni se alegran por la promesa del Espíritu Santo; la pena son los miles de corazones vacíos, cerrados a Dios; la pena es que los nuevos templos sean los campos de futbol en los cuales domingo tras domingo, se reúnen los adoradores de los ídolos de turno mientras las Iglesias se quedan vacías.
Roma, la ciudad eterna, pisada de nuevo por los bárbaros que no acudían a venerar las reliquias de los Mártires, sino a adorar a sus nuevos dioses paganos tan caducos como los antiguos Martes o Mercurios.
Ellos también morirán, “Sic transit gloria mundi” (que para los que no estudiaron el bachillerato como Dios manda significa: Así pasa la gloria del mundo) Por unas horas se olvidó la crisis, el paro, los miles de nuevos pobres, los servicios sociales saturados, los parados que no cobran subsidio…
Dejémonos de tonterias, yo hoy me alegro porque ¡CRISTO HA ASCENDIDO, DE LA TIERRA AL CIELO!
PD Claro es que al Padre no le gusta el futbol! Mi abuelo me apuntó como socio del Hércules dos días después de nacer. Mi primer partido en el campo fue un Hércules-At. de Bilbao con Iribar de portero. Jugué en el equipo Pinguinos Salesianos durante 5 años, uno de los cuales nos quedamos como campeones de la liga provincial juvenil. En el bachillerato jugué al balonmano y en la universidad al rugby. Hoy sin merecerlo, y por la misericordia de Dios soy un pobre hieromonje.
En una larga procesión, cientos de personas hondeaban banderas y estandartes en medio de cánticos de victoria.
Corrían las libaciones, y de todas partes de la ciudad en medio de luminarias acudían al lugar elegido para celebrar la sinaxis…
Hermosa descripción que podría ser la de piadosos cristianos reunidos en vigilia nocturna para celebrar la solemne fiesta de la Ascensión. Pero no, no es así, ya que el que convoca es el dios futbol, el nuevo opio del pueblo que idiotiza, atonta y embrutece.
Mejor sería decir que se dedicaron ha fastidiar al prójimo, porque el futbol da derecho a todo, incluso a desvelar a base de tocar el pito.
Que la turba y sus banderas se desmandaron gritando y berreando a placer.
Que borrachos se dedicaron a destrozar el mobiliario urbano y una de las plazas emblemáticas de la ciudad se salvó por el despliegue de la policía nacional.
Padre, no va a verlo? No, pues mañana gane quien gane yo seguiré levantándome por la mañana, iré a la Iglesia rogando que por lo menos seamos tres para poder celebrar la Liturgia, la panadera me cobrará el pan, en el supermercado tendré que pagar, seguiré pasando un muy apurado fin de mes. Gracias a Dios pierdan o ganen, ganen o pierdan, hoy es la gloriosa fiesta de la Asunción del Señor y cuando llegue a casa me comeré, lleno de alegría, mi huevo pintado de rojo y mi trozo de Kosonac.
La pena es que miles de corazones no se alegrarán por esta fiesta, ni se alegran por la Salvación, ni se alegran por la promesa del Espíritu Santo; la pena son los miles de corazones vacíos, cerrados a Dios; la pena es que los nuevos templos sean los campos de futbol en los cuales domingo tras domingo, se reúnen los adoradores de los ídolos de turno mientras las Iglesias se quedan vacías.
Roma, la ciudad eterna, pisada de nuevo por los bárbaros que no acudían a venerar las reliquias de los Mártires, sino a adorar a sus nuevos dioses paganos tan caducos como los antiguos Martes o Mercurios.
Ellos también morirán, “Sic transit gloria mundi” (que para los que no estudiaron el bachillerato como Dios manda significa: Así pasa la gloria del mundo) Por unas horas se olvidó la crisis, el paro, los miles de nuevos pobres, los servicios sociales saturados, los parados que no cobran subsidio…
Dejémonos de tonterias, yo hoy me alegro porque ¡CRISTO HA ASCENDIDO, DE LA TIERRA AL CIELO!
PD Claro es que al Padre no le gusta el futbol! Mi abuelo me apuntó como socio del Hércules dos días después de nacer. Mi primer partido en el campo fue un Hércules-At. de Bilbao con Iribar de portero. Jugué en el equipo Pinguinos Salesianos durante 5 años, uno de los cuales nos quedamos como campeones de la liga provincial juvenil. En el bachillerato jugué al balonmano y en la universidad al rugby. Hoy sin merecerlo, y por la misericordia de Dios soy un pobre hieromonje.
lunes, 25 de mayo de 2009
LA ASCENSIÓN DEL SEÑOR
Durante varias semanas después de su Resurrección el Señor Jesucristo frecuentemente se aparecía a Sus discípulos y conversaba con ellos, preparándolos para su próxima misión apostólica. Finalmente en el cuadragésimo día, el Señor Jesucristo nuevamente se apareció a los apóstoles y les ordenó no alejarse de Jerusalén, pues precisamente allí debía descender sobre ellos el Espíritu Santo prometido por Él.
Después de decir esto los llevó hacia el monte de los Olivos, que se encontraba hacia el oriente de Jerusalén. En la expectativa, de que algo importante debía suceder, comenzaron a preguntarle: "¿Señor, es este el tiempo en el que restaurarás el reino de Israel?" Los apóstoles, así como la mayoría de los hebreos, esperaban, que el Mesías iba a ser un rey conquistador, que realizaría grandes cambios sociales, liberaría a su pueblo del dominio extranjero, y les traería gloria y prosperidad. A los apóstoles les parecía completamente lógico, que por cuanto el Señor resucitó de entre los muertos, que ya había finalizado el período de su voluntaria humillación, y que ya era tiempo de declararse a todo el pueblo, como el Mesías tan largamente esperado.
"No os toca a vosotros saber los tiempos o los plazos, que el Padre puso en su potestad", contestó Jesucristo: "Pero recibiréis poder, cuando haya venido sobre vosotros el Espíritu Santo, y seréis testigos míos en Jerusalén, en toda Judea, en Samaria, y hasta los últimos confines de la tierra." En otras palabras, quiso decir no trataran de prever, cuándo y precisamente qué cambios visibles, deberían acontecer en el mundo. Vuestra labor será preparar las condiciones necesarias para su aparición, para que la gente crea en Mí, como Salvador del mundo, y reciban Mis enseñanzas. Esto será un trabajo grande y difícil, más Dios Padre, os fortalecerá con la fuerza de su Gracia.
Después de decir esto Jesucristo los bendijo, y comenzó, ante sus ojos, a separarse de la tierra, elevándose cada vez más y más. Viendo esto, los discípulos lo adoraron, y el Señor alejándose, continuaba bendiciéndolos. Los Apóstoles no querían desviar su vista de Cristo, ni aun después, que Él se ocultó totalmente detrás de las nubes. Después de esto se les aparecieron dos ángeles con vestiduras blancas como la nieve, y les dijeron: "¡Varones Galileos,! ¿Por qué estáis mirando al cielo? Este mismo Jesús, que se ha elevado ahora al cielo, así vendrá como lo habéis visto ir al cielo!"
Alegrados con esta promesa, los apóstoles descendieron del monte y regresaron a Jerusalén.. Aquí, diariamente reuniéndose en la habitación de Sión, en oración y en la lectura de las Sagradas Escrituras, esperaban el descenso sobre ellos del Espíritu Santo (Hechos l-er. cap.) Acudían a estas reuniones también otros discípulos de Jesucristo y algunas de las Mujeres Miróforas. Evidentemente, este era el mismo aposento, donde, menos de dos meses atrás, en la víspera de sus padecimientos en la cruz, el Señor Jesucristo realizó la Última Cena.
Así, con Su Ascensión, el Salvador finalizó su servicio sobre la tierra, que cumplió para la redención de los hombres pecadores. Su permanencia sobre la tierra fue el tiempo de su voluntaria humillación, pobreza y padecimientos, que culminaron en la dolorosa muerte en la cruz. Ahora Él regresó al mundo de Su eterna gloria. Siendo siempre igual al Padre por Su naturaleza Divina, con la ascensión al Cielo Él "se sentó a derecha" de Dios-Padre — es decir, también como Hombre, recibió aquella potestad, grandeza y gloria, las cuales le corresponden, por ser el Hijo de Dios. Desde entonces como Cabeza de la Iglesia por Él fundada , rige los destinos del mundo. De allí entonces, antes del fin del mundo, nuevamente vendrá en toda su Divina gloria, rodeado por ángeles y santos, para resucitar a todos los hombres y retribuir a cada uno según sus obras. Entonces los salvados entrarán en Su Reino de gloria, que no tendrá fin.
Tropario Tono 4:
Ascendiste en la gloria, oh Cristo Dios Nuestro, después de alegrar a tus discípulos con la promesa del Espíritu Santo, fueron confirmados por tu bendición, pues eres el Hijo de Dios, el Redentor del mundo.
Kontaquio Tono 6:
Habiendo cumplido la dispensación para con nosotros y unido todo lo terrenal con lo celestial, ascendiste en la gloria, oh Cristo Dios, sin apartarte de nosotros, sino permaneciendo inseparable y prometiendo a los que te aman: Estoy con vosotros, y nadie estará contra vosotros.
24 de mayo, Día de la escritura eslava, la educación y la cultura búlgaras
Cada 24 de mayo nosotros, los búlgaros, celebramos una de nuestras fiestas más preclaras, la fiesta más búlgara quizás, porque rendimos homenaje a la memoria de dos grandes figuras de nuestra historia: los santos hermanos Cirilo y Metodio, a quienes la Iglesia Ortodoxa y el pueblo búlgaro veneran como dos de sus apóstoles más destacados por su preclara obra, realizada en el lejano siglo IX, cuando crearon el alfabeto eslavo, y contribuyeron a la divulgación de la escritura y la cultura de los pueblos eslavos en el mundo.
Por esto el 24 de mayo en Bulgaria es Día de la escritura eslava, la educación y la cultura búlgaras. Cada búlgaro, en donde sea que se encuentre, lleva en su corazón el emocionante recuerdo de la celebración de esta fiesta que vinculamos con el alfabeto y el idioma búlgaro, con la literatura y los valores espirituales, con la luz resplandeciente del saber.
Remontémonos ahora al lejano siglo IX, cuando los hermanos que serían después canonizados crearon el alfabeto eslavo. Corría el siglo IX, el Reino Búlgaro era uno de los más potentes de Europa, pero apenas acababa de adoptar el cristianismo como religión oficial. Esta religión única, diferente de la de los protobúlgaros y de la de los eslavos, debería jugar el papel de factor aglutinador de unos y otros, que eran los dos componentes básicos de la nacionalidad medieval búlgara. Lo que San Cirilo y San Metodio hicieron fue componer un alfabeto nuevo que reflejara con fidelidad los sonidos del idioma eslavo del siglo IX, que se hablaba, con ciertas diferencias no muy grandes, por igual en el Principado de Gran Moravia, que existió en los actuales territorios checo y eslovaco, en Rusia, en Serbia y otras tierras pobladas por eslavos, y aquí en Bulgaria.
En aquella época de la que estamos hablando, la segunda mitad del siglo IX, el reino más potente política y militarmente entre todos los reinos eslavos era el de Bulgaria. Para extender la influencia del Imperio Bizantino en Europa Central donde ya había penetrado con fuerza el Sacro Imperio Romano de los alemanes y el Vaticano, el emperador bizantino Miguel III accede a la petición del Príncipe Rostislao de la Gran Moravia eslava y le manda como predicadores del cristianismo a los dos eruditos hermanos Cirilo y Metodio pertenecientes a lo más encumbrado de la intelectualidad bizantina.
Para cumplir mejor su misión, ellos ya habían creado un alfabeto nuevo. En ello jugó el papel protagónico Cirilo: una de las mentes más preclaras de la época a nivel europeo. Este alfabeto estaba basado en el griego pero tenía varias letras distintas y otras, absolutamente nuevas, que reflejaban gráficamente sonidos que no poseía la lengua griega y sí los tenía la lengua eslava.
Los dos hermanos tradujeron al idioma eslavo los principales libros sacros del cristianismo, escribiendo los textos traducidos con las nuevas letras que habían creado, y se fueron a la Gran Moravia a cumplir su misión religiosa, cultural y, desde luego política. En Gran Moravia, Cirilo y Metodio tropezaron con la rabiosa oposición del clero alemán. Acusados de herejía por los prelados germanos, pero respetados por el príncipe eslavo y algunos de sus dignatarios, Cirilo y Metodio fueron llamados a comparecer ante el propio papa Adriano II para rendir cuenta de su actividad. Durante la visita debieron participar en una disputa contra la artillería oscurantista más pesada del Vaticano, la cual contaba conque esos dos monjes vehículos de su enemigo político Bizancio, iban a ser presa fácil de los porfiados argumentos dogmáticos de sus eminencias católicas.
¡Nada de eso! En la disputa, Cirilo barajó razones inusitadamente humanistas para tan medieval y oscura época, pero bien contundentes, para corroborar la justeza y la justicia de su causa y obra. Alegó Cirilo - que no en balde iba a ser llamado desde entonces El Filósofo – que tal como Dios había dado a toda la humanidad la lluvia y el sol para que los gozaran todos los humanos por igual, de la misma forma todo pueblo tenía el derecho de elevar sus oraciones y gratitudes al Todopoderoso en su propia lengua hablada, que así iban estas más claras y directamente adonde debían llegar. Y que no era correcto que estuvieran redactadas sólo en las tres lenguas llamadas entonces sacras, y que eran el latín, el griego y el hebreo.
Al cabo de largas polémicas el Papa elogió la brillante defensa de Cirilo y hasta bendijo los libros sacros, escritos con caracteres cirílicos. Lamentablemente, Cirilo enfermó y murió en Roma. Su hermano mayor Metodio volvió al Principado eslavo de la Gran Moravia, pero fue acosado rabiosamente por el clero alemán. Sucumbió y murió, viejo y enfermo, con el corazón destrozado por la vista de cómo sus discípulos eran exterminados o vendidos como esclavos, y toda su obra civilizadora se consumía ardiendo en la hoguera del oscurantismo germánico.
Sólo tres de los discípulos de Cirilo y Metodio pudieron escapar de las persecuciones y la muerte y se dirigieron por el río Danubio hacia el Reino de Bulgaria que acababa de adoptar el cristianismo como religión oficial. Al cristianismo, este factor de unificación de sus súbditos paganos, eslavos y protobúlgaros, el príncipe búlgaro de aquella época Boris Primero decidió sumar otro, la escritura. Boris recibió a los discípulos de Cirilo y Metodio con grandes honores, cosa que impresionó profundamente a los eruditos fugitivos. Y más todavía, cuando les ofreció su ayuda personal y todo el potencial económico y espiritual de su reino, para que fueran los creadores, directores y primeros profesores, de varias escuelas de formación de cuadros pedagógicos y literarios búlgaros. Y empezó en aquella Bulgaria medieval del siglo IX una bulliciosa actividad literaria y pedagógica.
Se traducían al búlgaro, el idioma hablado por todo el pueblo de este Reino, libros eclesiásticos y hasta libros laicos: cosa poco menos que increíble para la época. Aparecieron las obras de los primeros escritores y de los primeros poetas búlgaros. En esas canteras del espíritu y de la civilización eslava que fueron las escuelas fundadas y dirigidas en Bulgaria por los discípulos de Cirilo y Metodio, se formaron en poco tiempo más de dos mil maestros de escuela, que se fueron por toda Bulgaria a enseñar a leer y escribir a los niños búlgaros, y también a los mayores, en su propia lengua.
Cómo, por tanto, no sentirnos orgullosos de los tres discípulos de Cirilo y Metodio, y del príncipe de Bulgaria Boris Primero, y de los inspirados literatos y profesores búlgaros de aquella época, que convirtieron aquella Bulgaria del siglo IX y más aun del siglo siguiente, el X, en un reino del espíritu democrático e innovador, en un paraíso de la cultura y la civilización y la educación masiva, realmente popular y nacional. Es ésta nuestra gran contribución búlgara a la cultura y al desarrollo espiritual del mundo europeo. Cabe subrayar también que, relativamente poco tiempo después, Bulgaria les iba a obsequiar a serbios y rusos los libros sacros y laicos traducidos o escritos en la común lengua eslava por los literatos búlgaros de aquellas canteras del siglo IX. No en balde esa lengua era llamada entonces la lengua universal del mundo eslavo, y luego, el eslavo eclesiástico. Los discípulos de Cirilo y Metodio simplificaron aun más y perfeccionaron aquí en Bulgaria los caracteres del alfabeto creado por los dos santos hermanos. Prácticamente, crearon un alfabeto nuevo basado e inspirado en el de San Cirilo y San Metodio. Es éste el alfabeto en que se escribió la inmensa mayoría de los libros traducidos y originales creados en aquella gran Bulgaria del espíritu en los siglos IX y X, en el idioma hablado por todo el pueblo del país.
Siglos después, en las postrimerías de la decimocuarta centuria de Cristo, cuando Europa empezaba a conocer su Renacimiento, el Estado Búlgaro desaparecería aniquilada física, institucional y espiritualmente en las tinieblas de la invasión de los turcos otomanos. Fue entonces cuando muchos intelectuales búlgaros, salvándose de las matanzas otomanas, abandonarían para siempre su patria Bulgaria y se incorporarían como poderosos artífices literarios, a las culturas de la Serbia aun no conquistada por la Media Luna, y de Rusia, que iba a emprender una larga sarta de guerras contra el Imperio Otomano. Mediante esa arma tan frágil a primera vista como es un alfabeto y los libros escritos en él, en el cirílico compuesto por Cirilo y Metodio y perfeccionado por sus discípulos y los discípulos de esos discípulos aquí en Bulgaria, muchos de los jóvenes estados eslavos se salvaron de la asimilación cultural y nacional de parte de otras potencias, y pudieron crear su propia cultura para ofrecerla al mundo entero como una civilización rica, interesante y fructífera.
Por esto podemos sentirnos orgullosos, como decía a comienzos del siglo XX el padre de la literatura moderna búlgara Ivan Vazov, de que nosotros, los búlgaros también hemos dado algo grande al mundo: hemos dado los libros a todos los eslavos. Hay una canción vinculada indisolublemente con esta fiesta búlgara, con el Día de la escritura eslava, la educación y la cultura nacionales, una canción muy entrañable para todo búlgaro. Es como si fuera nuestro segundo himno nacional. En realidad, esta canción es el himno a los santos hermanos Cirilo y San Metodio, a quienes la iglesia ortodoxa y el pueblo búlgaro veneran como dos de sus apóstoles más destacados: "Marcha, pueblo renacido, hacia el porvenir, con las letras, esta fuerza nueva, renueva tu destino y Dios te va a bendecir”
Profanadas unas 70 tumbas en dos cementerios de Jiffna, cerca de Ramala, en Cisjordania.
RAMALA (CISJORDANIA), 24 May. (Reuters/EP)
Un miembro de la iglesia de Jiffna fue quien llamó a las autoridades palestinas, que ya han abierto una investigación, aunque de momento no se ha informado nada sobre la identidad de los atacantes.
Las lápidas de los cementerios fueron golpeadas y las cruces de metal o piedra fueron derribadas. La cabeza y la mano de una estatua de la Virgen orante también fueron amputadas. Abdo afirmó que se trata del primer incidente de este tipo ocurrido en la localidad.
De los 1.600 habitantes de Jiffna, aproximadamente dos tercios son cristianos ortodoxos. En total, según la Autoridad Palestina, unos 50.000 de los árabes palestinos de Cisjordania son cristianos.
Un miembro de la iglesia de Jiffna fue quien llamó a las autoridades palestinas, que ya han abierto una investigación, aunque de momento no se ha informado nada sobre la identidad de los atacantes.
Las lápidas de los cementerios fueron golpeadas y las cruces de metal o piedra fueron derribadas. La cabeza y la mano de una estatua de la Virgen orante también fueron amputadas. Abdo afirmó que se trata del primer incidente de este tipo ocurrido en la localidad.
De los 1.600 habitantes de Jiffna, aproximadamente dos tercios son cristianos ortodoxos. En total, según la Autoridad Palestina, unos 50.000 de los árabes palestinos de Cisjordania son cristianos.
martes, 19 de mayo de 2009
OPERACIÓN "MENOLOGIO"
Hace cinco años que se abrió la Parroquia y durante este tiempo una de los trabajos mayores que se ha realizado y que muchas veces pasa desapercibido es la traducción de los textos litúrgicos al castellano. han sido muchas, muchísimas horas, las que un servidor ha pasado delante del ordenador traduciendo el tesoro de la Liturgia Ortodoxa a la hermosa lengua de Cervantes.
Hoy, después de cuatro años, esas oraciones resuenan en nuestra Iglesia, a lado de las que se realizan en las lenguas tradicionales de la Ortodoxia y son muchos los que a lo largo y ancho del mundo rezan con los textos que han ido saliendo de este machacado ordenador.
Dentro de este trabajo está la traducción del Menologio. El Menologio es una colección de doce volúmenes en los que están los textos propios de las fiestas fijas del año y las conmemoraciones diarias de los Santos. Como os podéis imaginar es la traducción de estos textos lo que se lleva buena parte del trabajo realizado de traducción.
Hasta ahora, para las traducciones disponíamos de los textos en Inglés que se utilizan en el Monasterio de las Santas Mujeres Miróforas de Otego en USA, pero estos están incompletos ya que muchos días faltan partes del oficio sobre todos los cánones de maitines.
Existe una edición completa en Inglés traducido del griego bajo la supervisión de Monseñor Kallistos Ware del Menologio y editada en estados unidos pero existe un gran problema y es que dicha edición ha de adquirirse completa y cuesta al cambio 850 euros.
El motivo de estas líneas es pedir ayuda a todos los que podáis ofrecerla para poder adquirir esta gran obra de manera que al final y continuando con el trabajo podamos contar dentro de un tiempo no demasiado largo con la traducción completa de la Minea en Español.
Cada volumen cuesta aproximadamente 70 euros ¿Quieres colaborar con nosotros para poderlos adquirir? Tu colaboración pagando uno de los volúmenes sería muy importante para nosotros ya que la Parroquia no tiene ningún tipo de subvención y se mantiene con las aportaciones de los fieles y este es un gasto demasiado grande para nuestra pequeña economía.
Si quieres colaborar con nosotros te lo agradeceríamos enormemente y también colaborarías para que este tesoro de la Iglesia Ortodoxa estuviera en español y fuera utilizado por los miles de Ortodoxos de lengua hispana que hay alrededor del mundo y sobre todo en nuestra Parroquia de Alicante.
Puedes ingresar tu donativo en la cuenta de la Caixa
2100/2158/61/0100349863
Indicando en el concepto “Minea”. Desde el Blog os iremos informando a medida de que el objetivo se vaya cumpliendo. Y en el Menologio estarán los nombres de todos aquellos que colaboren.
Muchas gracias de antemano.
P Nicolás
Hoy, después de cuatro años, esas oraciones resuenan en nuestra Iglesia, a lado de las que se realizan en las lenguas tradicionales de la Ortodoxia y son muchos los que a lo largo y ancho del mundo rezan con los textos que han ido saliendo de este machacado ordenador.
Dentro de este trabajo está la traducción del Menologio. El Menologio es una colección de doce volúmenes en los que están los textos propios de las fiestas fijas del año y las conmemoraciones diarias de los Santos. Como os podéis imaginar es la traducción de estos textos lo que se lleva buena parte del trabajo realizado de traducción.
Hasta ahora, para las traducciones disponíamos de los textos en Inglés que se utilizan en el Monasterio de las Santas Mujeres Miróforas de Otego en USA, pero estos están incompletos ya que muchos días faltan partes del oficio sobre todos los cánones de maitines.
Existe una edición completa en Inglés traducido del griego bajo la supervisión de Monseñor Kallistos Ware del Menologio y editada en estados unidos pero existe un gran problema y es que dicha edición ha de adquirirse completa y cuesta al cambio 850 euros.
El motivo de estas líneas es pedir ayuda a todos los que podáis ofrecerla para poder adquirir esta gran obra de manera que al final y continuando con el trabajo podamos contar dentro de un tiempo no demasiado largo con la traducción completa de la Minea en Español.
Cada volumen cuesta aproximadamente 70 euros ¿Quieres colaborar con nosotros para poderlos adquirir? Tu colaboración pagando uno de los volúmenes sería muy importante para nosotros ya que la Parroquia no tiene ningún tipo de subvención y se mantiene con las aportaciones de los fieles y este es un gasto demasiado grande para nuestra pequeña economía.
Si quieres colaborar con nosotros te lo agradeceríamos enormemente y también colaborarías para que este tesoro de la Iglesia Ortodoxa estuviera en español y fuera utilizado por los miles de Ortodoxos de lengua hispana que hay alrededor del mundo y sobre todo en nuestra Parroquia de Alicante.
Puedes ingresar tu donativo en la cuenta de la Caixa
2100/2158/61/0100349863
Indicando en el concepto “Minea”. Desde el Blog os iremos informando a medida de que el objetivo se vaya cumpliendo. Y en el Menologio estarán los nombres de todos aquellos que colaboren.
Muchas gracias de antemano.
P Nicolás
lunes, 18 de mayo de 2009
CON RESPECTO A LA NUEVA LEY DEL ABORTO
Quisiera que miraseis atentamente la foto que aparece arriba y me dijerais si lo que veis es o no es un ser humano.
La nueva ley del aborto que se está planteando en España es una monstruosidad ante la cual no podemos quedar indiferentes o volver la cara hacia otro lado como si la cosa no fuese con nosotros.
Si escribo estas líneas en el blog de la Parroquia es precisamente por la repercusión que está tomando esta monstruosidad que se pretende legalizar en nuestro país.
La ley propuesta por la ministra Aido, en concierto y sinfonía con las asociaciones feministas proabortistas, propone el aborto libre hasta la semana 21 de embarazo. Según ella se hace para garantizar la seguridad y libertad de los carniceros llamados “profesionales de salud” que mueven un negocio millonario con sus clinicas-carnicerias, y de las madres que por una u otra causa deciden matar a sus hijos en gestación. Añade algo insólito: el que las menores de 16 años puedan abortar sin necesidad del permiso paterno.
Cosas que hemos de recordar:
Lo primero es la llamada a la responsabilidad por parte de las parejas, de mujeres y hombres. Según lo que nos dice nuestra fe, las relaciones sexuales lícitas son las que se mantienen dentro del matrimonio en las que el esposo y la esposa se unen en máxima expresión del amor, de la misma manera que se une Cristo con su Iglesia. El fruto de esta unión amorosa son los hijos que han de recibirse con júbilo y responsablemente dentro de la familia que es el fundamento de la sociedad y la expresión doméstica de la Iglesia.
El desorden actual lleva a la inversión de esta realidad y nos encontramos con que los jóvenes realizan cada vez más pronto el acto sexual y las parejas conviven sin haber celebrado el Santo Misterio del Matrimonio. Estas uniones carecen de Gracia y de la bendición de Dios, más ello no quiere decir que si los hijos vienen no se deban recibir con la misma alegría y responsabilidad.
Es también necesario que si se produce el caso de que una hija se quede embarazada fuera del matrimonio los padres se acuerden del mandamiento de la caridad. Muchas jóvenes, mal aconsejadas, abortan por miedo a los padres e incluso se da el caso de padres que inducen al aborto de sus hijas por el que dirán, añadiendo pecado sobre pecado. Los padres no han de olvidar nunca que es su hija la que está embarazada y es su nieto el que lleva en su seno.
A los jóvenes se les ha de recordar cual es el valor de la sexualidad humana, y también se les ha de recordar que si se creen lo suficientemente mayores como para mantener relaciones sexuales, también han de asumir las responsabilidades que ello conlleva. Esto lo han de tener en cuenta tanto ellos como ellas, ya que muchas veces es el machismo de ellos lo que conduce al aborto por el hecho de querer mantener relaciones sexuales sin preservativo y muchas veces la mujer se siente abocada al aborto al no querer el hombre asumir las responsabilidades de la paternidad siendo él el que induce al asesinato del niño.
La Iglesia ha de acoger en todo momento a la mujer que se ha quedado embarazada, no ha de condenarla, siguiendo el ejemplo de nuestro Salvador. Ha de apoyarla en todo momento mostrándole las posibilidades que hay a parte del aborto. Nunca ha de encontrarse sola sino acompañada por aquellos con los que comparte su fe que, en vez de criticar, que es lo más fácil, han de saberse ponerse en su lugar.
Con respecto a aquellos que dudan de si hay un ser humano o no, recordarles que en este tema como en todos los de nuestra vida nuestra guía máxima es nuestra fe.
Desde el mismo momento de la concepción en el seno de la madre hay un ser humano completo, cuerpo y alma. Esta afirmación la hacemos pues creemos que en momento de la Encarnación del Logos preeterno de Dios en el seno de la Santísima Virgen María, estaba ya presente Cristo verdaderamente Hombre y verdaderamente Dios. Si negamos la afirmación de lo primero estaríamos negando también lo segundo.
Aún en el doloroso caso de la existencia de malformaciones hemos de tener en cuenta algo que es de capital importancia: SÓLO DIOS ES DUEÑO Y SEÑOR DE LA VIDA Y LA MUERTE. El hombre en ningún caso puede apoderarse de esto que sólo corresponde a Él, nuestro Creador. Ningún médico, ningún gobierno, ninguna ministra, ningún hombre o mujer puede decidir sobre la vida o la muerte ya que esto está únicamente en las manos de Dios.
Recordar a los cristianos ortodoxos las duras penas canónicas para aquellos que inducen al aborto, realizan el aborto o abortan. Ellos se separan automáticamente de la comunión con la Iglesia a la que solamente pueden volver tras un prolongado tiempo de penitencia.
Pidamos a Dios mientras celebramos la gran fiesta de la Vida que es la Santa Pascua que ilumine a los que nos gobiernan y sobre todo que aliente y de fuerza a la sociedad para oponerse y manifestar su oposición a esta nueva barbaridad.
No son tiempos fáciles los que nos toca vivir, pues lo que nos encontramos son precisamente con principios totalmente opuestos a los que presenta el Evangelio: rechazo a Cristo, al Evangelio, a la familia, a la vida… Hemos de pedirle al Señor Resucitado que se haga presente en nuestras vidas y que nos de fuerzas para poder testimoniar con ellas ante los hombres la fuerza de su amor.
viernes, 15 de mayo de 2009
EL PATRIARCA PAVLE PERMANECE A LA CABEZA DE LA IGLESIA ORTODOXA SERBIA
El Santo Sínodo de la Iglesia Ortodoxa Serbia ha decidido atenerse a su decision tomada en la reunion anterior, celebrada el 2 de noviembre de 2008, por la cual Su Santidad el Patriarca Pavle seguira a la cabeza de la Iglesia Ortodoxa Serbia, según ha publicado en el sitio de internet de la Iglesia Ortodoxa Serbia.
Segun se dice, la decision se adopto despues de un alanisis promenorizado de la situacion en la Iglesia Ortodoxa Serbia, causada a raíz de la prolongada enfermedad del Patriarca Pavle y al cabo del intercambio de opiniones sobre la manera del funcionamiento de las instituciones eclesiasticas vitales, Sinodo incluido, en las condiciones actuales de la vida de la Iglesia.
El Metropolita de Montenegro y el Litoral, Monseñor Amfilohije, que preside la sesion del Sínodo, ha visitado la manana de hoy al Patriarca Pavle en el Hospital de la Academia Militar de Medicina, donde se encuentra hospitalizado desde noviembre de 2007, le ha dado la Santa Comunion e informado sobre el inicio de la labor del maximo cuerpo de la Iglesia Ortodoxa Serbia.
Acatistul Sfintei Învieri a Domnului
Condacul 1:
Apărătorul cel mare şi Doamne, biruitorul morţii celei veşnice, ca cei ce ne-am izbăvit de omorârea cea duhovnicească, cele de laudă aducem ţie, noi robii Tăi şi zidirea Ta. Cel ce ai biruinţă asupra morţii, de moartea păcatelor slobozeşte-ne pe noi, care grăim: Iisuse cel ce ai înviat din morţi, înviază şi sufletele noastre!
Icosul l:
Îngerii, Învierea Ta Hristoase Mântuitorule, neîncetat o laudă în ceruri. Şi pe noi cei de pe pământ învredniceşte-ne cu inimă curată a-ţi cânta ţie, unele ca acestea: Iisuse, Cel nepătruns, Care luminezi pe toţi credincioşii, luminează-ne şi pe noi cei ce trăim în întunericul necunoştinţei:
Iisuse, Cel ce ai înviat din morţi şi la toate le dai viaţă, înviază-ne şi pe noi, cei omorâţi în păcate;
Iisuse, Cel ce Te-ai înălţat la cer şi ai înălţat pe cei ce nădăjduiesc întru Tine, înalţă-ne şi pe noi cei plecaţi spre pământ;
Iisuse, Cel ce şezi de-a dreapta Tatălui şi părtaşi slavei Tale îi faci pe cei ce Te iubesc pe Tine, nu ne lipsi pe noi de slava Ta;
Iisuse, Cel ce vei veni să judeci viii şi morţii, nu ne judeca pe noi, după fărădelegile noastre, ci miluieşte-ne după mare mila Ta;
Iisuse, Cel ce ai înviat din morţi, înviază şi sufletele noastre!
(Acest acatist se citeşte de la Paşti până la Înălţarea Domnului)
LA FIESTA DE LA MITAD DEL CAMINO HASTA PENTECOSTÉS
A la mitad de esta semana, se celebra solemnemente el día justo al medio del tiempo entre la Resurrección y la Fiesta de Pentecostés. Se llama la fiesta en que Cristo, justo a la mitad de la fiesta, enseña a los seres humanos acerca de su misión salvadora y ofrece a todos “las aguas de la inmortalidad”. (Juan 7,14) Nuevamente nos recuerda la presencia del Maestro y de su promesa salvadora: “Si alguno tiene sed, venga a mí y beba.” (Juan 7,37) Pensamos una vez más en nuestra muerte y resurrección junto a Cristo por nuestro bautismo, y nuestra recepción del Espíritu Santo en la Crismación. Como dice uno de los himnos de la fiesta, “miramos hacia atrás a una, y anticipamos la otra.” Sabemos que pertenecemos a aquel Reino del Cristo Resucitado donde “el Espíritu y la Esposa dicen: Ven. Y el que oye diga: Ven. Y el que tiene sed, venga; y el que quiera, tome del agua de la vida gratuitamente.” (Apocalipsis 22,17; Isaías 55,1)
En medio de la fiesta, oh Salvador, llena mi alma sedienta con las aguas de lo divino, tal como clamaste a todos “Si alguno tiene sed, venga a mí y beba.” Oh Cristo Dios, fuente de vida, gloria a Ti. (Tropario)
Cristo Dios, el Creador y Soberano de todo, exclamó a todos en medio de la fiesta de la ley : Ven y bebE el agua de la inmortalidad. Por eso, nos postramos ante Ti y fielmente clamamos: Concédenos tus bondades, pues Tú Eres la Fuente de Nuestra Vida! (contaquio)
miércoles, 13 de mayo de 2009
Cuerpo mortal, alma inmortal
Pocas son las veces en las que me siento a tomar un café fuera de la mesa de la cocina de casa bajo la atenta mirada de San Eufrosino que libra del fuego a las casas ortodoxas. Pero hay veces que por estar demasiado tiempo fuera por la mañana, preocupado en mil asuntos o intentando resolver otros mil, la tensión pide un poco de combustible para que el cuerpo siga funcionando.
Hace unos días realizaba una de estas paradas en un café del centro a la hora en que funcionarios, administrativos, empleados de banca y un largo etc. salen a almorzar de los cubículos en los que pasan gran parte de sus vidas.
No están las cosas para muchas alharacas y se notaba en el ambiente, en las caras, en el absorber hasta la última información sobre la crisis y demás desmanes que dan los múltiples periódicos puestos a la disposición de los parroquianos del local.
Una conversación atrajo mi atención. En la mesa de al lado un grupo de funcionarias de mediana edad, protestaban, no por la subida de la cesta de la compra, o del recibo de la luz, o del gas… Protestaban por la subida del precio del tratamiento anticelulítico en lo que parece ser una de las clínicas más selectas y frecuentadas de la ciudad. Indignadas totalmente, se quejaban de lo carísimas que están además las sesiones de rayos UVA, los masajes de drenaje linfático, los implantes de prótesis de silicona y los tratamientos “anti age”. ¡Dónde vamos a llegar! y lo peor de todo es que queda nada para poder lucir los modelitos de Purificación García y Oscar de la Renta recién adquiridos.
Unos días después, mientras intentaba que mi sobrino so se tirara del tobogán al revés, o sea primero la cabeza, y después los pies oía a unos vecinos mantener una conversación sobre las cuotas de gimnasio, la masificación de estas fechas cercanas al aligeramiento de ropa disimuladora de michelines indiscretos, de ejercicios en diversos aparatos por lo visto puestos allí después de haberlos sacados del museo de la Inquisición, depilaciones por láser y curiosamente, factor coincidente, las sesiones de rayos UVA.
Puestos ya, me lancé a la investigación de campo. Oídos atentos y en el Mercadona varias parejas coincidían en los comentarios: ¡Deja eso, que horror, cuantas calorías!; ¡De fajitas nada, una crudite y vas que te matas, obeso!; “Yogures 00, leche desnatada, mayonesa light, pan integral y lechuga hidropónica 100% biológica”. Me dieron ganas de invitar a algunos a que fueran a Campoamor, una vez cerrado el mercadillo, para ver como la gente recoge las frutas y verduras deterioradas sin importarles si son hidropónicas o criadas en tierra importada de la vega del Tigris.
La conclusión me vino ya después de ojear discretamente varias revistas al azar en el quiosco bajo la atenta mirada de la dependienta.
Obsesionados por el cuerpo mortal, nuestra sociedad ha descuidado totalmente el alma inmortal.
Vaya padre y para eso sirven los sociólogos, para decir obviedades? Pues con todo el dolor de mi corazón, en este caso, sí. Nada se presenta como obstáculo para poder conseguir el cuerpo perfecto. Si se tiene que dejar de comer para realizarse una operación de estética se hace, mucho mejor para la celulitis. No importa para nada que esos gastos superfluos se realicen sin tener en cuenta ni un mínimo de solidaridad con aquellos que han perdido el empleo, que no cobran paro, no pueden pagar la hipoteca y tienen que ir a comer al comedor de Cáritas para poder hacer frente a otros gastos con el dinero que se ahorran.
Preocupados en como lucirán este año el bañador de KK, no se dan cuenta de que sus almas están en estado preagónico, si no muertas del todo. Y de esto no se libra nadie, porque los ortodoxos llegados de sus países de origen ortodoxos, pronto caen en este juego de la sociedad occidental: ropa cara, coches de marca, joyas de diseño cuanto más aparatosas mejor… Se trastorna totalmente el sentido del domingo cristiano en el cual se asiste a la Liturgia, se come en familia. Se ha salido durante toda la noche, cómo se va a ir a la Iglesia el domingo por la mañana? Además el cura tiene la bendita manía de poner la Liturgia a las 9:30, casi cuando se acuestan!!!
Y muerta el alma, qué queda? Un cascarón vacío, maniquies andantes.
Nadie dice que no se tenga que cuidar la salud… Pero cómo descuidar el alma inmortal y preocuparse obsesivamente de el cuerpo que en definitiva será pasto de los gusanos?
Cuidemos nuestra alma inmortal con los ejercicios de la ascesis y la piedad; alimentémosla con las buenas obras, con la ayuda a los que nos necesitan, con la lectura de la Palabra de Dios; y sobre todo démosle el divino alimento del precioso Cuerpo y la vivificante Sangre de nuestro Señor.
Estoy contento por que alrededor de mis ojos hay eso que los cursis llaman “arrugas de expresión”. Eso es señal, como le dije un día a un amargado compulsivo, de que me río y soy feliz. Pero sobre todo, doy gracias de tener esas “arrugas de expresión” en el corazón. No hay nada mejor, por que son señal de una cosa: A pesar de los problemas de la vida diaria, de cientos de circunstancias, ese corazón sonríe agradecido porque Cristo ha resucitado.
Hace unos días realizaba una de estas paradas en un café del centro a la hora en que funcionarios, administrativos, empleados de banca y un largo etc. salen a almorzar de los cubículos en los que pasan gran parte de sus vidas.
No están las cosas para muchas alharacas y se notaba en el ambiente, en las caras, en el absorber hasta la última información sobre la crisis y demás desmanes que dan los múltiples periódicos puestos a la disposición de los parroquianos del local.
Una conversación atrajo mi atención. En la mesa de al lado un grupo de funcionarias de mediana edad, protestaban, no por la subida de la cesta de la compra, o del recibo de la luz, o del gas… Protestaban por la subida del precio del tratamiento anticelulítico en lo que parece ser una de las clínicas más selectas y frecuentadas de la ciudad. Indignadas totalmente, se quejaban de lo carísimas que están además las sesiones de rayos UVA, los masajes de drenaje linfático, los implantes de prótesis de silicona y los tratamientos “anti age”. ¡Dónde vamos a llegar! y lo peor de todo es que queda nada para poder lucir los modelitos de Purificación García y Oscar de la Renta recién adquiridos.
Unos días después, mientras intentaba que mi sobrino so se tirara del tobogán al revés, o sea primero la cabeza, y después los pies oía a unos vecinos mantener una conversación sobre las cuotas de gimnasio, la masificación de estas fechas cercanas al aligeramiento de ropa disimuladora de michelines indiscretos, de ejercicios en diversos aparatos por lo visto puestos allí después de haberlos sacados del museo de la Inquisición, depilaciones por láser y curiosamente, factor coincidente, las sesiones de rayos UVA.
Puestos ya, me lancé a la investigación de campo. Oídos atentos y en el Mercadona varias parejas coincidían en los comentarios: ¡Deja eso, que horror, cuantas calorías!; ¡De fajitas nada, una crudite y vas que te matas, obeso!; “Yogures 00, leche desnatada, mayonesa light, pan integral y lechuga hidropónica 100% biológica”. Me dieron ganas de invitar a algunos a que fueran a Campoamor, una vez cerrado el mercadillo, para ver como la gente recoge las frutas y verduras deterioradas sin importarles si son hidropónicas o criadas en tierra importada de la vega del Tigris.
La conclusión me vino ya después de ojear discretamente varias revistas al azar en el quiosco bajo la atenta mirada de la dependienta.
Obsesionados por el cuerpo mortal, nuestra sociedad ha descuidado totalmente el alma inmortal.
Vaya padre y para eso sirven los sociólogos, para decir obviedades? Pues con todo el dolor de mi corazón, en este caso, sí. Nada se presenta como obstáculo para poder conseguir el cuerpo perfecto. Si se tiene que dejar de comer para realizarse una operación de estética se hace, mucho mejor para la celulitis. No importa para nada que esos gastos superfluos se realicen sin tener en cuenta ni un mínimo de solidaridad con aquellos que han perdido el empleo, que no cobran paro, no pueden pagar la hipoteca y tienen que ir a comer al comedor de Cáritas para poder hacer frente a otros gastos con el dinero que se ahorran.
Preocupados en como lucirán este año el bañador de KK, no se dan cuenta de que sus almas están en estado preagónico, si no muertas del todo. Y de esto no se libra nadie, porque los ortodoxos llegados de sus países de origen ortodoxos, pronto caen en este juego de la sociedad occidental: ropa cara, coches de marca, joyas de diseño cuanto más aparatosas mejor… Se trastorna totalmente el sentido del domingo cristiano en el cual se asiste a la Liturgia, se come en familia. Se ha salido durante toda la noche, cómo se va a ir a la Iglesia el domingo por la mañana? Además el cura tiene la bendita manía de poner la Liturgia a las 9:30, casi cuando se acuestan!!!
Y muerta el alma, qué queda? Un cascarón vacío, maniquies andantes.
Nadie dice que no se tenga que cuidar la salud… Pero cómo descuidar el alma inmortal y preocuparse obsesivamente de el cuerpo que en definitiva será pasto de los gusanos?
Cuidemos nuestra alma inmortal con los ejercicios de la ascesis y la piedad; alimentémosla con las buenas obras, con la ayuda a los que nos necesitan, con la lectura de la Palabra de Dios; y sobre todo démosle el divino alimento del precioso Cuerpo y la vivificante Sangre de nuestro Señor.
Estoy contento por que alrededor de mis ojos hay eso que los cursis llaman “arrugas de expresión”. Eso es señal, como le dije un día a un amargado compulsivo, de que me río y soy feliz. Pero sobre todo, doy gracias de tener esas “arrugas de expresión” en el corazón. No hay nada mejor, por que son señal de una cosa: A pesar de los problemas de la vida diaria, de cientos de circunstancias, ese corazón sonríe agradecido porque Cristo ha resucitado.
El Patriarcado Ecuménico se dirige al Tribunal Europeo
Constantinopla, Turquía , 11 de mayo de 2009 (fuente: romfea.gr, 10/05/09)
El Santo Sínodo del Patriarcado Ecuménico decidió recurrir a la justicia para resolver el casos de 23 propiedades, (fundaciones, instituciones e iglesias) las cuales pasaron a las manos de la jurisdicción administrativa del gobierno turco. “Dolor e indignación” fueron las palabras del Patriarca Ecuménico, es lo que siente cada vez que se enfrenta ante esta repetida situación. “Tanto acá como en otras iglesias que tienen el mismo inconveniente siento que me agobian el dolor y la indignación”. “Nosotros oficiamos en este lugar” señaló ante una multitud de peregrinos de un colegio de Grecia que realizaba excursión con un programa educativo. En la antigua iglesia de San Jorge situada a la entrada de la ciudad de Adrianopolis sobre la antigua muralla del imperio bizantino, “en su patio, detrás del santuario funciona un centro social de billar” dijo muy entristecido el patriarca. La dirección general del municipio de Vacufion se apoderó de la propiedad de la Comunidad de San Jorge de Adrianupolis para arrendarla, cuyo inquilino ha formado el salón que funcionaba la antigua escuela bizantina en un bar-pool. “Hay una gran injusticia, hay muchos casos iguales a este”, señaló Bartolomé I, y aclaró que las propiedades están administradas por las municipalidades del gobierno turco como en el caso de Vacufion, con la consecuencia que la comunidad helénica no tienen el derecho de formar una comisión directiva para la administración de sus instituciones e iglesias. En la misma declaración Bartolomé I dijo que se ha decidido intensificar las medidas a la justicia incluso al Tribunal Europeo de Derechos Humanos “si no conseguimos justicia de nuestra lucha seguiremos hasta encontrarla en el Tribunal Europeo donde le tenemos fe, como hicimos en el caso del orfanato de las Islas Príncipe y como de la Gran Escuela Patriarcal de Genero (Escuela Teológica de Jalki)”. “Nuestro reclamo continuará no para conseguir un trato especial o privilegio, sino simplemente reclamar por los derechos que nos corresponden de nuestro patrimonio histórico que desciende de nuestros padres”. “Las iglesias e instituciones entregadas hereditariamente de nuestros ancestros fue para el beneficio y a servicio de la comunidad helénica y no para que otros cobren los alquileres de nuestras propiedades”, aclaró el Patriarca.
El Santo Sínodo del Patriarcado Ecuménico decidió recurrir a la justicia para resolver el casos de 23 propiedades, (fundaciones, instituciones e iglesias) las cuales pasaron a las manos de la jurisdicción administrativa del gobierno turco. “Dolor e indignación” fueron las palabras del Patriarca Ecuménico, es lo que siente cada vez que se enfrenta ante esta repetida situación. “Tanto acá como en otras iglesias que tienen el mismo inconveniente siento que me agobian el dolor y la indignación”. “Nosotros oficiamos en este lugar” señaló ante una multitud de peregrinos de un colegio de Grecia que realizaba excursión con un programa educativo. En la antigua iglesia de San Jorge situada a la entrada de la ciudad de Adrianopolis sobre la antigua muralla del imperio bizantino, “en su patio, detrás del santuario funciona un centro social de billar” dijo muy entristecido el patriarca. La dirección general del municipio de Vacufion se apoderó de la propiedad de la Comunidad de San Jorge de Adrianupolis para arrendarla, cuyo inquilino ha formado el salón que funcionaba la antigua escuela bizantina en un bar-pool. “Hay una gran injusticia, hay muchos casos iguales a este”, señaló Bartolomé I, y aclaró que las propiedades están administradas por las municipalidades del gobierno turco como en el caso de Vacufion, con la consecuencia que la comunidad helénica no tienen el derecho de formar una comisión directiva para la administración de sus instituciones e iglesias. En la misma declaración Bartolomé I dijo que se ha decidido intensificar las medidas a la justicia incluso al Tribunal Europeo de Derechos Humanos “si no conseguimos justicia de nuestra lucha seguiremos hasta encontrarla en el Tribunal Europeo donde le tenemos fe, como hicimos en el caso del orfanato de las Islas Príncipe y como de la Gran Escuela Patriarcal de Genero (Escuela Teológica de Jalki)”. “Nuestro reclamo continuará no para conseguir un trato especial o privilegio, sino simplemente reclamar por los derechos que nos corresponden de nuestro patrimonio histórico que desciende de nuestros padres”. “Las iglesias e instituciones entregadas hereditariamente de nuestros ancestros fue para el beneficio y a servicio de la comunidad helénica y no para que otros cobren los alquileres de nuestras propiedades”, aclaró el Patriarca.
Debate en el Partido Popular Europeo sobre la denominación del titulo “Ecuménico”
Varsovia, Polonia , 05 de mayo de 2009 (Fuente: romfea.gr 05/05/09)
Durante la sesión del Partido Popular de Europa que se lleva a cabo en el transcurso de esta semana en Varsovia, el pleno confirmó a través de la votación por mayoría de votos su apoyo al Patriarcado Ecuménico de Constantinopla. Presente en la reunión estuvo el Rvdmo. Metropolitano de Francia, Monseñor Emanuil. El Partido Popular pide del gobierno turco que reconozca la principal función del Patriarcado Ecuménico de Constantinopla y de su patriarca en el desempeño ecuménico, también que lo reconozca como líder espiritual de más de 300 millones de fieles por todo el mundo. En el artículo de la resolución aprobada por los eurodiputados del partido popular donde fue partícipe el primer ministro de Grecia Kostas Karamanlis, se cita también la reapertura de la Escuela Teológica de Jalki por el gobierno turco. Hay que mencionar que el partido popular le exige a Turquía que ponga en vigencia la resolución del Tribunal de los Derechos Humanos en los cuales se relacionan asuntos con respecto los inmuebles como por ejemplo el Orfanato del Patriarcado de las Islas Príncipes. Además en la sesión en lo que refiere al patriarcado ecuménico, se hizo referencia a la protección de la libertad de conciencia y de las minorías religiosas.
Durante la sesión del Partido Popular de Europa que se lleva a cabo en el transcurso de esta semana en Varsovia, el pleno confirmó a través de la votación por mayoría de votos su apoyo al Patriarcado Ecuménico de Constantinopla. Presente en la reunión estuvo el Rvdmo. Metropolitano de Francia, Monseñor Emanuil. El Partido Popular pide del gobierno turco que reconozca la principal función del Patriarcado Ecuménico de Constantinopla y de su patriarca en el desempeño ecuménico, también que lo reconozca como líder espiritual de más de 300 millones de fieles por todo el mundo. En el artículo de la resolución aprobada por los eurodiputados del partido popular donde fue partícipe el primer ministro de Grecia Kostas Karamanlis, se cita también la reapertura de la Escuela Teológica de Jalki por el gobierno turco. Hay que mencionar que el partido popular le exige a Turquía que ponga en vigencia la resolución del Tribunal de los Derechos Humanos en los cuales se relacionan asuntos con respecto los inmuebles como por ejemplo el Orfanato del Patriarcado de las Islas Príncipes. Además en la sesión en lo que refiere al patriarcado ecuménico, se hizo referencia a la protección de la libertad de conciencia y de las minorías religiosas.
Agonía de los cristianos de Oriente Medio
Tomás Alcoverro: "Espejismos de Oriente"
Al norte de Alepo yacen las "ciudades muertas", antiguas poblaciones cristianas florecientes con espléndidos monumentos en ruinas como la basílica de San Simeón el Estilia, sepultadas desde hace siglos. Esta tierra de Siria había sido, con la región ahora turca de Antioquía, sede de gloriosos Patriarcados, uno de los centros más brillantes del cristianismo de Oriente. En Diyarbakir, la de las murallas basálticas, en la Anatolia oriental, hay vestigios de iglesias, cenobios destruidos durante la Primera Guerra Mundial. Templos aún erguidos han sido convertidos en almacenes o depósitos agrícolas. Recuerdo algunas iglesias sirias, de bella arquitectura de Dyarbakir, vacías y abandonadas, con ancianos sacerdotes muy pobres.
La decadencia de los cristianos, que eran la mayoría de la población antes de la llegada de los conquistadores de Mahoma, es inexorable y silenciosa. Ciudades cosmopolitas por el abigarramiento cultural y religioso como Estanbul o Alejandría, se han uniformado bajo el peso demográfico musulmán. En el Jerusalén intramuros, el barrio armenio está casi vacío, y el cristiano, con los patriarcados griego ortodoxo, latino y melquita, languidecen con sólo unas miles de almas, cabe al inmediato bullicio del barrio habitado por los creyentes del Islam, o el próspero barrio judío.
De todos los paises y ciudades del Oriente Medio, sólo quedan El Líbano, Beirut, donde las comunidades cristianas aún no han perdido su ímpetu, configurando con su estilo de vida un pueblo de mayoría musulmana que ya está en trance de imponerse políticamente, pero conservando su fructuoso contagio cultural. En Egipto, donde hay el mayor número de cristianos de antigua historia de origen faraónico, los coptos, que están condenados a una lenta y tácita sumisión y han vuelto a ser chivos expiatorios de los radicales islamistas. Centenares de miles de coptos han tenido que convertirse al islam. ¿Cuántos millones de cristianos viven en Oriente Medio? ¿Doce, acaso quince millones? A excepción de catorce comunidades libanesas, formadas por los núcleos de las iglesias no calcedonianas, ortodoxas, católicas y protestantes, compuestas de alrededor de un millón y medio de personas, es aventurado avanzar cifras porque estos estados o no efectúan censos de población con criterio religioso o tienden a reducir sus efectivos por razones políticas.
Por otro lado, las autoridades religiosas y civiles cristianas hinchan a menudo los números de sus correligionarios, sobre todo ante los corresponsales extranjeros. Los cristianos de Oriente, vinculados por su creeencia con el Occidente cristiano y por su comunión cultural con el Oriente musulmán, vivieron en el Imperio Otomano como "dhimis" o protegidos, sufrieron los bandazos de la política colonial de las metrópolis europeas a las que a veces, se les sospechaba sometidos, y engrosaron, después, la vanguardia del renacimeinto o "Nahda" cultural y político árabe.
En Oriente los ortodoxos, la sal de estos pueblos, siempre han sido los "cristianos más árabes". Los maronitas de obediencia papal fundaron la primera imprenta en El Líbano, crearon los diarios de El Cairo tras la invasión napoleónica, fomentaron las nuevas ideas nacionalistas, laicas o revolucionarias. Abrieron, sin duda alguna de par en par, los pueblos del Oriente a la modernidad. Pero su suerte está echada. Muchos de los que vivían en Iraq han tenido que refugiarse en paises vecinos, en espera de emprender su exilio. "Los cristianos del Oriente Medio -ha escrito el historiador Jean Pierre Pierre Valognes- están en trance de morir".
Sus fastuosas ceremonias litúrgicas, aun cercanas a los tiempos antiguos, alimentan las ilusiones de que son eternos. Después de todo, sobreviven desde hace dos mil años a las peripecias de la Historia. Intelectuales, profesionales, pequeños comerciantes, campesinos de Anatolia, emigran no sólo por necesidad de una mejor vida, sino por miedo, en busca de libertad, huyendo de la injusticia, las incertidumbres que sufren como minoría religiosa, porque la sociedad les niega la posibilidad de realizarse plenamente. Su éxodo, tantas veces desaconsejado por sus patriarcas, es constante.
En Siria, el régimen de vocación laica, como el que había en Iraq durante el presidente Sadam, les permite sobrevivir. El fanatismo islámico fomenta los criterios confesionales de diferenciación y todas las discriminaciones que entraña. Entre el Islam pujante, con una demografia arrolladora -la familia musulmana chií libanesa, por ejemplo, tiene un promedio de ocho o diez hijos mientras que los cristianos sólo tres o cuatro- y un muy estimulado judaismo propropulsado por el éxito del Estado de Israel, las comunidades cristianas se empequeñecen.
Aunque la iglesia latina, como se llama aquí a la romana, es minoritaria ya que el mayor número de cristianos orientales son, sobre todo, ortodoxos, ya sean coptos o griegos, el Vaticano con el que Israel estableció relaciones dipomáticas tras los maltrechos Acuerdos de Oslo, ejerce una influencia patente, debido también a que el Obispo de Roma es el único jefe de una Iglesia cristiana que encabeza un Estado con su propia política internacional.
El Líbano sigue siendo su último reducto, aunque ya están en minoría. Cuando en el próximo cuarto de siglo haya disminuido, aun más, esta población, como en Estambul, en Alejandria, sus templos se covertirán en esta escenografía patética, en una "Disneylandia" del espíritu" que ya se presagia en la amurallada y tres vecees santa ciudad de Jerusalén.
Al norte de Alepo yacen las "ciudades muertas", antiguas poblaciones cristianas florecientes con espléndidos monumentos en ruinas como la basílica de San Simeón el Estilia, sepultadas desde hace siglos. Esta tierra de Siria había sido, con la región ahora turca de Antioquía, sede de gloriosos Patriarcados, uno de los centros más brillantes del cristianismo de Oriente. En Diyarbakir, la de las murallas basálticas, en la Anatolia oriental, hay vestigios de iglesias, cenobios destruidos durante la Primera Guerra Mundial. Templos aún erguidos han sido convertidos en almacenes o depósitos agrícolas. Recuerdo algunas iglesias sirias, de bella arquitectura de Dyarbakir, vacías y abandonadas, con ancianos sacerdotes muy pobres.
La decadencia de los cristianos, que eran la mayoría de la población antes de la llegada de los conquistadores de Mahoma, es inexorable y silenciosa. Ciudades cosmopolitas por el abigarramiento cultural y religioso como Estanbul o Alejandría, se han uniformado bajo el peso demográfico musulmán. En el Jerusalén intramuros, el barrio armenio está casi vacío, y el cristiano, con los patriarcados griego ortodoxo, latino y melquita, languidecen con sólo unas miles de almas, cabe al inmediato bullicio del barrio habitado por los creyentes del Islam, o el próspero barrio judío.
De todos los paises y ciudades del Oriente Medio, sólo quedan El Líbano, Beirut, donde las comunidades cristianas aún no han perdido su ímpetu, configurando con su estilo de vida un pueblo de mayoría musulmana que ya está en trance de imponerse políticamente, pero conservando su fructuoso contagio cultural. En Egipto, donde hay el mayor número de cristianos de antigua historia de origen faraónico, los coptos, que están condenados a una lenta y tácita sumisión y han vuelto a ser chivos expiatorios de los radicales islamistas. Centenares de miles de coptos han tenido que convertirse al islam. ¿Cuántos millones de cristianos viven en Oriente Medio? ¿Doce, acaso quince millones? A excepción de catorce comunidades libanesas, formadas por los núcleos de las iglesias no calcedonianas, ortodoxas, católicas y protestantes, compuestas de alrededor de un millón y medio de personas, es aventurado avanzar cifras porque estos estados o no efectúan censos de población con criterio religioso o tienden a reducir sus efectivos por razones políticas.
Por otro lado, las autoridades religiosas y civiles cristianas hinchan a menudo los números de sus correligionarios, sobre todo ante los corresponsales extranjeros. Los cristianos de Oriente, vinculados por su creeencia con el Occidente cristiano y por su comunión cultural con el Oriente musulmán, vivieron en el Imperio Otomano como "dhimis" o protegidos, sufrieron los bandazos de la política colonial de las metrópolis europeas a las que a veces, se les sospechaba sometidos, y engrosaron, después, la vanguardia del renacimeinto o "Nahda" cultural y político árabe.
En Oriente los ortodoxos, la sal de estos pueblos, siempre han sido los "cristianos más árabes". Los maronitas de obediencia papal fundaron la primera imprenta en El Líbano, crearon los diarios de El Cairo tras la invasión napoleónica, fomentaron las nuevas ideas nacionalistas, laicas o revolucionarias. Abrieron, sin duda alguna de par en par, los pueblos del Oriente a la modernidad. Pero su suerte está echada. Muchos de los que vivían en Iraq han tenido que refugiarse en paises vecinos, en espera de emprender su exilio. "Los cristianos del Oriente Medio -ha escrito el historiador Jean Pierre Pierre Valognes- están en trance de morir".
Sus fastuosas ceremonias litúrgicas, aun cercanas a los tiempos antiguos, alimentan las ilusiones de que son eternos. Después de todo, sobreviven desde hace dos mil años a las peripecias de la Historia. Intelectuales, profesionales, pequeños comerciantes, campesinos de Anatolia, emigran no sólo por necesidad de una mejor vida, sino por miedo, en busca de libertad, huyendo de la injusticia, las incertidumbres que sufren como minoría religiosa, porque la sociedad les niega la posibilidad de realizarse plenamente. Su éxodo, tantas veces desaconsejado por sus patriarcas, es constante.
En Siria, el régimen de vocación laica, como el que había en Iraq durante el presidente Sadam, les permite sobrevivir. El fanatismo islámico fomenta los criterios confesionales de diferenciación y todas las discriminaciones que entraña. Entre el Islam pujante, con una demografia arrolladora -la familia musulmana chií libanesa, por ejemplo, tiene un promedio de ocho o diez hijos mientras que los cristianos sólo tres o cuatro- y un muy estimulado judaismo propropulsado por el éxito del Estado de Israel, las comunidades cristianas se empequeñecen.
Aunque la iglesia latina, como se llama aquí a la romana, es minoritaria ya que el mayor número de cristianos orientales son, sobre todo, ortodoxos, ya sean coptos o griegos, el Vaticano con el que Israel estableció relaciones dipomáticas tras los maltrechos Acuerdos de Oslo, ejerce una influencia patente, debido también a que el Obispo de Roma es el único jefe de una Iglesia cristiana que encabeza un Estado con su propia política internacional.
El Líbano sigue siendo su último reducto, aunque ya están en minoría. Cuando en el próximo cuarto de siglo haya disminuido, aun más, esta población, como en Estambul, en Alejandria, sus templos se covertirán en esta escenografía patética, en una "Disneylandia" del espíritu" que ya se presagia en la amurallada y tres vecees santa ciudad de Jerusalén.
lunes, 11 de mayo de 2009
La iglesia ortodoxa búlgara venera la memoria de los santos Hermanos Cirilo y Metodio
El 11 de mayo la iglesia ortodoxa búlgara rinde homenaje a la memoria de San Cirilo y San Metodio, creadores en el siglo IX de la escritura eslava. Fueron canonizados ya en la Baja Edad Media por su contribución a la difusión del cristianismo entre los eslavos y por las traducciones que hicieron del griego de los libros litúrgicos. El 11 de mayo de 1851, cuando Bulgaria se encuentra aún dominada por el imperio otomano, la escuela búlgara en Plovdiv organiza el primer acto conmemorativo de la vida y obra de los dos hermanos. La iniciativa de los maestros de escuela de Plovdiv fue imitada también por otras ciudades búlgaras en los años 60 del siglo XIX. El 11 de mayo se va convirtiendo paulatinamente en fiesta de la educación nacional. Oficialmente el Día de la Escritura Eslava y de la educación y Cultura búlgaras es celebrado el 24 de mayo. La diferencia se deriva de la adopción en Bulgaria, a comienzos del siglo XX del calendario gregoriano.
Святой Мефодий сначала служил, как и отец его, в военном звании. Царь, узнав о нем, как о хорошем воине, поставил его воеводой в одно славянское княжество Славинию, бывшею под греческой державой. Это случилось по особому усмотрению Божию и для того, чтобы Мефодий мог лучше научиться славянскому языку, как будущий впоследствии духовный учитель и пастырь славян. Пробыв в чине воеводы около 10 лет и познав суету житейскую, Мефодий стал располагав свою волю к отречению от всего земного и устремлять свои мысли к небесному. Оставив воеводство и все утехи мира, он ушел в монахи на гору Олимп.
А брат его святой Константин с юности своей показал блестящие успехи как в светском, так и в религиозно-нравственном образовании. Он учился вместе с малолетним императором Михаилом у лучших учителей Константинополя, в том числе у Фотия, будущего патриарха Константинопольского. Получив блестящее образование, он в совершенстве постиг все науки своего времени и многие языки, особенно прилежно изучал он творения святителя Григория Богослова, за что получил прозвание Философа (мудрого). По окончании учения святой Константин принял сан иерея и был назначен хранителем патриаршей библиотеки при храме святой Софии. Но, пренебрегая всеми выгодами своего положения, удалился в один из монастырей при Черном море. Почти насильно он был возвращен в Константинополь и определен учителем философии в высшей Константинопольской школе. Мудрость и сила веры еще совсем молодого Константина были столь велики, что ему удалось победить в прениях вождя еретиков-иконоборцев Аниния.
Затем Кирилл удалился к брату Мефодию и несколько лет разделял с ним иноческие подвиги в монастыре на Олимпе, где впервые стал заниматься изучением славянского языка. В обителях, бывших на горе, было много иноков-славян из разных соседних стран, почему Константин мог иметь здесь для себя постоянную практику, что для него было особенно важно, так как он, почти с детства, все время проводил в греческой среде. Вскоре император вызвал обоих святых братьев из монастыря и отправил их к хазарам для евангельской проповеди. На пути они остановились на некоторое время в городе Корсуни, готовясь к проповеди.
Здесь же святые братья узнали, что мощи священномученика Климента, папы Римского, находятся в море, и чудесным образом обрели их.
Там же в Корсуни святой Константин нашел Евангелие и Псалтирь, написанные «русскими буквами», и человека, говорящего по-русски, и стал учиться у этого человека читать и говорить на его языке. После этого святые братья отправились к хазарам, где одержали победу в прениях с иудеями и мусульманами, проповедуя Евангельское учение.
Вскоре пришли к императору послы от моравского князя Ростислава, притесняемого немецкими епископами, с просьбой послать в Моравию учителей, которые могли бы проповедовать на родном для славян языке. Император призвал святого Константина и сказал ему: «Необходимо тебе идти туда, ибо лучше тебя никто этого не выполнит». Святой Константин с постом и молитвой приступил к новому подвигу. С помощью своего брата святого Мефодия и учеников Горазда, Климента, Саввы, Наума и Ангеляра он составил славянскую азбуку и перевел на славянский язык книги, без которых не могло совершаться Богослужение: Евангелие, Псалтирь и избранные службы. Некоторые летописцы сообщают, что первые слова, написанные на славянском языке, были слова апостола Евангелиста Иоанна: «Вначале бе (было) Слово, и Слово бе к Богу, и Бог бе Слово». Это было в 863 году.
После завершения перевода святые братья отправились Моравию, где были приняты с великой честью и стали учить Богослужению на славянском языке. Это вызвало злобу немецких епископов, совершавших в моравских церквах Богослужение на латинском языке, и они восстали против святых братьев и подали жалобу в Рим. В 867 году св. Мефодий и Константин вызваны были папою Николаем I в Рим на суд для решения этого вопроса. Взяв с собой мощи святого Климента, папы Римского, святые Константин и Мефодий отправились в Рим. Когда они прибыли в Рим, Николая I уже не было в живых; его преемник Адриан II, узнав, что они несут с собой мощи св. Климента, встретил их торжественно за городом. Папа Римский утвердил Богослужение на славянском языке, а переведенные братьями книги приказал положить в римских церквах и совершать Литургию на славянском языке.
Находясь в Риме, святой Константин, в чудесном видении извещенный Господом о приближении кончины, принял схиму с именем Кирилл. Через 50 дней после принятия схимы, 14 февраля 869 года, равноапостольный Кирилл скончался в возрасте 42 лет. Перед смертью он говорил брату: «Мы с тобой как дружная пара волов вели одну борозду; я изнемог, но ты не подумай оставить труды учительства и снова удалиться на свою гору». Папа приказал положить мощи святого Кирилла в церкви святого Климента, где от них стали совершаться чудеса.
После кончины святого Кирилла папа, следуя просьбе славянского князя Коцела, послал святого Мефодия в Паннонию, рукоположив его во архиепископа Моравии и Паннонии, на древний престол святого апостола Антродина. При этом Мефодию немало приходилось переносить неприятностей от инославных миссионеров, но он продолжал Евангельскую проповедь среди славян и крестил чешского князя Боривоя и его супругу Людмилу (память 16 сентября), а также одного из польских князей.
В последние годы своей жизни святитель Мефодий с помощью двух учеников-священников перевел на славянский язык весь Ветхий Завет, кроме Маккавейских книг, а также Номоканон (Правила святых отцов) и святоотеческие книги (Патерик).
Святитель предсказал день своей смерти и скончался 6 апреля 885 года в возрасте около 60 лет. Отпевание святителя было совершено на трех языках — славянском, греческом и латинском; он был погребен в соборной церкви Велеграда — столицы Моравии.
К лику святых равноапостольные Кирилл и Мефодий причислены в древности. В Русской Православной Церкви память равноапостольных просветителей славян чествуется с XI века. Древнейшие службы святым, дошедшие до нашего времени, относятся к XIII веку.
Торжественное празднование памяти святых первосвятителей равноапостольных Кирилла и Мефодия было установлено в Русской Церкви в 1863 году.
В Иконописном подлиннике под 11 мая сказано: «Преподобных отец наших Мефодия и Константина, нареченного Кирилла, епископов Моравских, учителей Словенских. Мефодий — подобием стар, власы седы, брада долга аки Власиева, ризы святительские и омофор, в руках Евангелие. Константин — ризы преподобнические и в схиме, в руках книга, а в ней написана русская азбука А, Б, В, Г, Д и прочие слова (буквы) все по ряду...».
Указом Св. Синода (1885 г.) празднование памяти славянских учителей отнесено к средним церковным праздникам. Тем же указом определено: в молитвах на литии, по Евангелии на утрени перед каноном, на отпустах, а равно во всех молитвах, в коих поминаются вселенские святители Русской Церкви, поминать после имени святителя Николая архиепископа Мирликийского чудотворца, имена: иже во святых отец наших Мефодия и Кирилла, учителей Словенских.
Suscribirse a:
Entradas (Atom)