Uniatia este o modalitate de prozelitism practicată de Biserica Romano-Catolică, prin care aceasta a încercat atragerea crestinilor ortodocsi aflati sub vremelnică stăpînire catolică la o formă de catolicism. Această formă presupunea acceptarea conducerii papale si a cîtorva dogme catolice, păstrîndu-se însă folosirea ritului ortodox si a limbii originare. Toate acestea erau îngăduite de către Roma în vederea latinizării ulterioare a crestinilor uniti.
Papalitatea a aplicat această strategie în diferite spatii geografice si în diferite momente ale istoriei, folosindu-se în special de ordinul iezuit si de metodele acestuia; în urma unei asemenea strategii a fost întemeiată si Biserica Unită din Ardeal.
Biserica Unită sau Biserica Greco-Catolică din Transilvania a apărut oficial în luna martie, anul 1701, la Viena, în urma presiunilor Bisericii Romano-Catolice - reprezentată în special prin iezuiti - si a monarhiei habsburgice, asupra clerului românesc din Ardeal, condus de mitropolitul Atanasie Anghel.
A apărut din slăbiciunea unora din preotii si protopopii români, care au cedat în fata promisiunilor de îmbunătătire a stării lor materiale - căci si ei erau considerati iobagi, ca si toti românii - si a constrîngerilor politice, religioase, de multe ori însotite de forta armată, împotriva ortodocsilor.
Stăpînirea austriacă catolică instaurată peste Transilvania dorea să dobîndească aderenti în rîndul populatiei autohtone, care era majoritar românească si ortodoxă. Pînă în acest moment, natiunile recunoscute în Transilvania erau maghiarii, sasii si secuii, românii avînd statutul de tolerati. Noua stăpînire habsburgică, pentru a-si consolida dominatia, a început o luptă pentru a slăbi puterea calvinilor si a întări confesiunea catolică, care - între cele patru religii recepte: catolică, calvină, luterană si unitariană - era cea mai slabă. Astfel s-au decis să sporească numărul catolicilor, aducîndu-i pe românii ortodocsi sub influenta Scaunului papal.
La început iezuitii au pus o singură conditie pentru unirea românilor ortodocsi cu Biserica Romei, aceea de a accepta primatul papal, promitînd să nu se atingă în nici un fel de dogmele, legea si cultul Bisericii Ortodoxe. În acelasi timp ei au fluturat înaintea clerului român (preoti si protopopi) mai multe avantaje materiale.
Mitropolitul Atanasie, desi ezita în legătură cu unirea, fiind chemat la Viena si constrîns, a cedat presiunilor iezuite si ale curtii de acolo, în frunte cu împăratul Leopold I, si a semnat actul de unire cu Roma. Iezuitii au venit si cu un text falsificat de ei, în care se spunea că mitropolitul Atanasie si protopopii români au acceptat patru puncte de cedare: a) papa este capul întregii Biserici; b) folosirea azimei la săvîrsirea „missei"; c) introducerea adaosului Filioque în simbolul credintei; d) dogma purgatoriului.
După semnarea actului de unire cu Roma, mitropolitul Atanasie a fost din nou hirotonit ca preot, apoi episcop, de cardinalul catolic Kollonich si de episcopii catolici din Gyor (Raab) si Nitra, fiind apoi supus mitropolitului catolic de Esztergom (Strigoniu). I-a fost dat un salariu anual de 4000 de florini, titlul de consilier imperial, precum si un lant de aur împodobit cu cruce si cu portretul împăratului, pentru - ziceau ei - „meritele sale înalte si speciale..., pentru învătătura si eruditia lui, pentru viata lui exemplară si pentru celelalte virtuti ale sale", desi la venirea în Viena, pentru a-l putea santaja ca să fie de acord să primească unirea, i-au adus tot felul de acuze privind viata lui particulară.
I s-a impus si un teolog iezuit pe lîngă el, fără stirea căruia nu putea face nimic, acesta cenzurîndu-i orice actiune si dictîndu-i ce trebuie si ce nu trebuie să facă. I s-a interzis corespondenta cu Tările Române, iar dreptul de a numi pe episcopii uniti s-a dat împăratului.
Aproape toti români au protestat energic: „Noi, părinte, papistasi morti, iar vii nu vom fi..., gata suntem sîngele să ni se verse, decît legea părintilor nostri să pierdem", ziceau credinciosii din Scheii Brasovului într-un protest adresat lui Atanasie. La fel credinciosii din Călata spuneau: „Noi, tot satul, legea si religia noastră în care ne-am născut, nu o părăsim. E treaba popilor cu care religie vreau să se unească; noi nu ne amestecăm în aceasta, dar dacă vom vedea că vreau să introducă la noi înnoiri, unul ca acela nu va mai fi popa nostru". Si la fel a fost în tot poporul ortodox.
Patriarhul de la Constantinopol, Calinic II, împreună cu sinodul său, l-au anatematizat pe Atanasie în sedinta sinodală din 5 august 1701. Atanasie a încercat să revină la Biserica Ortodoxă în anul 1711 - si se poate spune că aproape o jumătate de an a încetat practic unirea cu Roma -, dar apoi a cedat din nou presiunilor catolice.
În această unire nu a fost la mijloc nici o inspiratie dumnezeiască sau vreo chemare „de Sus", cum pretindeau iezuitii, ci numai dorinta de obtinere a unor avantaje pentru români, după cum se vede si din cuvintele episcopului unit Inochentie Micu, care zicea: „Eu si clerul meu ne-am unit sub conditia de a obtine acele beneficii si foloase de care se bucură romano-catolicii, altfel, dacă nu ni se dau, ne facem orice".
De altfel si un răspuns al Curtii de la Viena vorbeste de nesinceritatea unirii cu Roma a românilor: „Pe fată, în adunări si în convorbiri particulare, popii însisi sau preotii însisi declară adeseori că ei n-au depus jurămîntul pentru unire si pentru lepădare de la schismă, ci numai ca să poată fi liberi de judecata domnilor de pămînt, de servicii si de contributii; se vede aceasta si din faptul că în realitate se servesc toti de cărti schismatice (ortodoxe, n.n.), din care vorbesc poporului, slujesc Liturghia, în care se neagă în chip fătis că Sfîntul Duh purcede de la Fiul si nu adaugă nici în Simbolul niceean Filioque; ...absolut nici unul dintre popi nu învată si nu instruieste poporul, fie în mod particular, fie în biserică, despre cele patru puncte. Numai cînd se iveste vreo cauză, vreun litigiu, vreo contributie proprie de ordin lumesc, se refugiază toti la imunitatea unirii, ca la o ancoră sacră".
După unirea cu Roma a început o perioadă neagră de prigonire a ortodocsilor, si de către catolici, si de către unii din episcopii uniti, sprijiniti de trupele imperiale: biserici furate de la ortodocsi si date unitilor - desi unitii erau numai cîtiva fată de marea masă a ortodocsilor -, amenzi, arestări, bătăi, ucideri.
În timpul luptelor pentru păstrarea credintei ortodoxe au pătimit si Sfintii Martiri si Mărturisitori, ieromonahii Visarion Sarai si Sofronie de la Cioara, preotii Ioan din Gales si Moise Măcinic din Sibiel, credinciosul Oprea Miclăus din Săliste, canonizati în 1992 de Biserica Ortodoxă ca sfinti.
Dar nu numai ei, ci a pătimit întregul popor românesc, dînd multe jertfe pe altarul dreptei credinte, acestea culminînd cu distrugerea a 150 de biserici, mănăstiri si schituri (cele de lemn fiind arse, cele de piatră fiind dărîmate cu tunurile) de către generalul Bukow, trimis de către împărăteasa Maria Tereza pentru a sprijini uniatismul. În felul acesta a încetat practic viata monahală din Transilvania.
Între presiunile la care erau supusi românii, a fost, de exemplu reglementarea pentru cei ce voiau să treacă la Ortodoxie, fie uniti , fie catolici. Această reglementare dispunea ca aceia care doreau să părăsească confesiunea catolică sau unită, să facă o catehizare de sase săptămîni în învătătura catolică (sau unită), plătind cîte un zlot pe zi celor care-i catehizau (!).
Dar în ciuda tuturor oprelistilor, care practic făceau imposibilă întoarcerea românilor uniti la Ortodoxie, s-a pornit totusi o puternică miscare de revenire în Tara Hategului, deci tocmai acolo unde parohiile au fost trecute fortat la unire, în 1761. Episcopul unit Grigore Maior a fost nevoit să ceară sprijmul guvernului si al autoritătilor militare pentru întoarcerea poporului la uniatie.
Acelasi lucru s-a întîmplat si în Tara Făgărasului, unde vicarul Ignatie Darabant a avut nevoie de sprijinul armatei habsburgice pentru stăvilirea miscării de întoarcere la Ortodoxie.
Peste putin timp, la 20 august 1782, împăratul Iosif II a dat asa numita Patentă de unire, prin care dispunea ca fiecare Biserică să rămînă cu credinciosii pe care îi avea si să nu se mai facă prozelitism. De fapt, măsura a fost luată numai împotriva Bisericii Ortodoxe, care nu putea primi credinciosi uniti. În schimb Biserica Unită a continuat si în viitor actiunea prozelitistă, folosindu-se de sprijinul permanent al autoritătilor de stat.
La 1798 s-a încercat o refacere a Bisericii Ortodoxe, făcîndu-se un memoriu initiat de oameni de seamă ortodocsi si uniti. Memoriul lor a ajuns la episcopul catolic Batthyani Ignacz din Alba lulia, la guvernatorul Transilvaniei Banffi si la împărat, care, în 1800, a dispus clasarea dosarului, tinînd seama de propunerea celui din urmă, că dezbinarea românilor este de folos statului, care poate să-i stăpînească mai usor.
Pînă spre sfîrsitul secolului XVIII, cărtile de cult (Liturghierul, Molitfelnicul, Evanghelia, Apostolul, Penticostarul, Octoihul, Triodul, Mineiele, Ceaslovul, Psaltirea...) tipărite de uniti, păstrau în întregime rînduielile liturgice ortodoxe. Sub episcopul Ioan Bob (instalat în 1784), s-a început tipărirea cărtilor de slujbă si de învătătură cu un continut catolicizant Tot el a introdus cele mai multe numiri catolicizante în Biserica Unită din Transilvania.
De pe la sfîrsitul secolului al XVIII-lea, prigoana unitilor sustinuti de autoritătile catolice asupra ortodocsilor s-a atenuat, ortodocsii si unitii militînd pentru ca natiunea română să-si obtină drepturile ei. Episcopii Vasile Moga de la Sibiu si Ioan Lemeni de la Blaj au înaintat împreună mai multe memorii către autoritătile de stat prin care cereau drepturi nationale si sociale pe seama păstoritilor lor. În hotărîrile Adunării Nationale Românesti de la Blaj din 3/15 mai 1848, se preconiza o singură Biserică românească (deci desfiintarea celei unite) si reactivarea vechii Mitropolii a Transilvaniei. Însă episcopii uniti Ioan Lemeni de la Blaj si Vasile Erdelyi de la Oradea s-au opus, si cu sprijinul catolicilor si al Curtii de la Viena au oprit procesul de refacere a unitătii ortodoxe.
În anii următori, s-au făcut trei încercări pentru deplina catolicizare a Bisericii Unite din Transilvania si pentru totala ei supunere papei si Congregatiei „De Propaganda Fide". Astfel, trei concilii tinute tainic, în anii 1872, 1882 si 1900, la Blaj, au încercat o totală catolicizare a doctrinei, cultului si organizării Bisericii Unite.
Din mărturisirile de credintă ale acestor trei concilii constatăm că ele primeau întreaga învătătură a Bisericii Catolice, inclusiv hotărîrile Conciliului de la Trident (1543-1563), ale Conciliului I Vatican (1869-1870), de asemenea si infailibilitatea papei etc. Mărturisirea Conciliului din 1900 se încheia prin cuvintele: „Mai încolo, primesc si mărturisesc toate celelalte cîte le primeste si le mărturiseste Sfînta Biserică a Romei..., peste acestea, promit si jur ascultare adevărată pontificelui roman, următorului fericitului Petru, principele apostolilor si vicarul lui Iisus Hristos".
Deci cele trei «Concilii provinciale» au introdus dogme noi, catolice, în Biserica românească Unită din Transilvania. Supunînd-o cu totul Scaunului papal, ea si-a pierdut si putina independentă care i-a mai rămas, grăbind procesul de încorporare a ei în Biserica Romano -Catolică.
Multi intelectuali uniti au luat o atitudine energică împotriva hotărîrilor adoptate de aceste «Concilii», care au avut loc fără stirea clerului si a credinciosilor uniti. De pildă, profesorul Nicolae Densusianu, cel care a descoperit «Manifestul de unire» din 1698, califica sinoadele de la 1872, 1882 si 1900, într-o brosură tipărită la Brasov, ca „adevărate adunări secrete pentru schimbarea religiunei strămosesti a poporului român din Mitropolia Alba Iuliei". El constata că sub Atanasie Anghel nu s-a primit nici o dogmă catolică, pe cînd acum „se primiră toate dogmele catolice, toată credinta catolică, declară pe papa de suprem cap ierarhic cu puteri absolute si infailibil în Mitropolia de Alba Iulia. Episcopul Atanasie fusese silit de grelele împrejurări de atunci si el făcuse o unire cu Roma în sens national. Mitropolitul Vancea însă, fără să fie constrîns de evenimente politice ori de altă natură, făcu o unire exclusiv în sens catolic si în contra vointei poporului român". În acest fel, conchidea Densusianu, „unirea cea adevărată, catolică, cu Biserica Romei nu o făcu episcopul Atanasie, ci mitropolitul Vancea".
Dar această catolicizare fortată si-a însusit-o numai o parte a clerului, îndeosebi teologii cu studii în institutiile de învătămînt catolic (Budapesta, Viena, Roma) si unii intelectuali înstrăinati de neamul si credinta strămosească. Poporul român unit si-a păstrat însă vechea sa traditie ortodoxă, fără să stie nimic de hotărîrile secrete ale vlădicilor si ale celorlalti teologi.
În secolul XIX si pînă în anul 1918 existase o conlucrare între clerul si credinciosii ortodocsi si uniti pentru slujirea intereselor poporului român, ei luptînd împreună în momentele cele mai importante din viata poporului român (la revolutia din 1848, în anii 1892-1894 si la Marea Unire din 1918). Multi doreau ca în 1918, odată cu unitatea statală, să se înfăptuiască si unitatea bisericească.
Din nefericire au fost si cazuri în care Mitropolia Blajului, ca si episcopiile ei sufragane, si politicienii greco-catolici au încercat în felurite chipuri să împiedice miscarea de revenire la Biserica străbună.
Apoi, prin Concordatul dintre statul român si Vatican, semnat în 1927, Biserica românească Greco-Catolică (Unită), care era considerată pînă atunci, chiar de Scaunul papal, ca o Biserică autonomă, cu caracter national românesc (recunoscuta si de art. 22 din Constitutia din 1923), devenea un simplu «rit» al Bisericii Catolice, astfel că îsi pierdea caracterul national si autonomia. Episcopii uniti erau numiti acum de Vatican, încălcîndu-se vechiul drept traditional si canonic al Arhiepiscopiei Blajului de a propune trei candidati, din care autoritatea de stat să numească pe unul.
Totusi, în anii dinaintea celui de-al doilea război mondial, s-au manifestat mai multe tendinte de revenire a unitilor la Biserica Ortodoxă. Miscarea de reîntoarcere la sînul Bisericii Ortodoxe era puternică în rîndul credinciosilor, căci zeci de sate, în frunte cu preotii lor, au revenit la Biserica strămosească; si pe lîngă aceste treceri în masă au fost mii de treceri individuale.
La 27 februarie 1939 a avut loc o mare adunare la Alba Iulia cu aproximativ 50.000 de participanti, în frunte cu Mitropolitii Nicolae Bălan de la Sibiu si Alexandru Nicolescu de la Blaj, în cadrul căreia s-a semnat un act privind unirea celor două Biserici românesti si s-a hotărît să se înceapă tratativele în vederea reunificării; din nefericire, întelegerea încheiată atunci nu s-a putut transpune în faptă, căci în curînd a izbucnit al doilea război mondial.
Miscarea de revenire a clerului si a credinciosilor s-a intensificat după al doilea război mondial. în 1948, Mitropolitul Nicolae Bălan, la cuvîntarea rostită la Blaj cu ocazia aniversării a 100 de ani de la Marea Adunare de la Blaj din Cîmpia Libertătii, a adresat chemări credinciosilor uniti „de a se întoarce acasă". Ca urmare a acestei stări de spirit, 36 de protopopi si preoti, delegati de 430 de colegi de-ai lor, au tinut o consfătuire la Cluj, hotărînd revenirea la Biserica strămosească si ruperea legăturilor cu Biserica Romei.
La 21 octombrie 1948, la Catedrala încoronării din Alba Iulia s-a întrunit o mare Adunare Natională bisericească, în prezenta Patriarhului Justinian si a întregului Sinod, prin care s-a consfintit desfiintarea Bisericii Unite si reîntregirea Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania.
Credinciosilor uniti nu le-a fost greu să revină la Biserica mamă, Biserica Ortodoxă, pentru că ei nu respectau practic cele impuse de catolici.
Dar o parte a clerului si numerosi intelectuali n-au aderat la această reîntregire. Desfiintîndu-se eparhiile unite în toamna aceluiasi an, preotii respectivi s-au angajat în diferite slujbe de stat, iar credinciosii nereveniti au preferat să se roage în biserici romano-catolice.
Greselile „unitilor" sunt următoarele:
a) Consideră pe papă drept cap al Bisericii lui Hristos.
Este o mare greseală si străin de adevăr să-l recunosti pe papă drept cap al Bisericii, căci singurul Cap al Bisericii este Hristos, iar noi suntem mădularele Trupului Său, care este Biserica cea una, adevărată, sobornicească si apostolească, căci Unul este Dumnezeu, Unul este şi Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni: Omul Hristos Iisus (I Tim. 2, 5).
Iar de vreun vicar al lui Hristos, noi nu stim, căci Hristos nu ne-a părăsit, ci este cu noi în veacul veacului. Si nici Sfintii Părinti de vreun vicar al lui Hristos n-au stiut, nici toti patriarhii si nici chiar Sfîntul Apostol Petru, care se ia de catolici drept mărturie, n-au stiut de una ca aceasta, ci soborniceste totdeauna au povătuit Biserica, Duhul Sfînt stîndu-le într-ajutor. Chiar Sfîntul Petru, cum arată Faptele Apostolilor, cu smerenie s-a plecat cuvintelor celor insuflate de Dumnezeu ale Sfîntului Apostol Pavel, cînd acesta i-a stat împotrivă pentru cei netăiati împrejur (Gal. 2, 11-21).
Iar dacă stăruie să se cheme că este fără de greseală, noi nu primim una ca aceasta, fiindcă numai Unul Dumnezeu nu poate gresi; si prin darul Lui, la fel si Biserica, cea una, călătoreste fără de greseală, căci Duhul Sfînt o povătuieste pe ea.
Si nu se poate nici a-l recunoaste pe papă drept întîi-stătător si a avea comuniune cu el, chiar dacă ai păstra în toate celelalte dreapta credintă, căci nu te poti împărtăsi cu cel ce cugetă, face şi învată cele potrivnice dreptei credinte;
b) Sfînta împărtăsanie se poate face si cu pîine nedospită - azimă -, ca evreii;
c) Duhul Sfînt purcede de la Tatăl si de la Fiul (Filioque).
În această privintă Cuviosul Paisie de la Neamt spune următoarele: „...Pentru că este cugetarea catolicilor pentru Unul Dumnezeu în Treime, rea, nedreaptă si potrivnică Sfintei Scripturi, si întru aceasta este deopotrivă cu Arie si cu toti ceilalti eretici. Si dacă cineva mărturiseste astfel precum că «Duhul Sfînt purcede de la Tatăl si de la Fiul», pentru acela nu este nădejde de mîntuire, chiar dacă ar îndeplini toate poruncile lui Hristos, chiar dacă încă si pe morti i-ar învia, pentru că defăimează cu rea slavă Duhul Sfînt si două pricini socoteste a fi în Dumnezeire, una a Tatălui si alta a Fiului" ;
d) În afară de rai si iad mai există un loc curătitor, numit purgatoriu.
„Purgatoriu nu este. Catolicii zic că între rai si iad ar fi ,un foc curătitor, unde merge sufletul cîteva sute de ani si se curătă acolo, apoi trece în rai. Nu există asa ceva. Noi avem Evanghelia Judecătii, pe care o au si ei, dar nu arată trei locuri, ci numai două - raiul si iadul. Mîntuitorul, cînd va sta pe Scaunul slavei Sale si va aduna toate popoarele de la zidirea lumii să le judece, îi va despărti pe dînsii, precum desparte păstorul oile de capre. Si va pune pe drepti de-a dreapta Sa si pe păcătosi de-a stînga Sa... Si vor merge păcătosii în munca vesnică, iar dreptii în viata vesnică.
Deci nu putem zice că sunt trei locuri, ci numai două: munca vesnică sau viata vesnică".
Pe lîngă aceste patru puncte, reamintim că la trei sinoade tainice de la sfîrsitul secolului XIX, s-a hotărît primirea întregii învătături catolice.
Avînd în vedere toate aceste lucruri, se vede că uniatia este o catolicizare lentă si o miscare subversivă facută cu scop politic pentru a aduce pe ortodocsi sub ascultarea Romei şi amăgi pe credinciosii Bisericii: "Căci multi vor veni în numele Meu, zicînd: Eu sunt Hristos, si pe multi îi vor amăgi... Caci se vor ridica hristosi mincinoşi si prooroci mincinoşi şi vor da semne mari şi chiar minuni, ca să amăgească, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi (Matei 24, 5).
